Interviu cu Monica Lazurean Gorgan

AI: Cum ai ajuns sa faci un documentar despre aceasta familie?

MLG: Initial, o fundatie mi-a cerut sa fac niste documentare de scurtmetraj pe tema mediului, iar una din teme era Copsa Mica (n.r. satul familiei din film), iar asta se intampla in 2009, exact in anul in care s-a inchis fabrica, iar pana atunci, Copsa Mica aparea in unele statistici ca fiind cel mai poluat oras din UE. Chiar despre fabrica se credea ca e inchisa, ea de fapt era inchisa provizoriu si nimeni nu stia daca se va mai deschide sau nu si am vrut cumva sa spun povestea asta a poluarii prin oamenii care au lucrat foarte multa vreme in fabrica si impactul asupra familiei lor. Atunci am mers la primarie si le-am explicat ca vreau sa fac un film si as vrea sa intalnesc multi oameni care au lucrat in fabrica, iar primaria chiar m-a ajutat. Cineva avea un registru cu mai multe familii si mi-au zis uite, mergi dincolo, acolo. Asa am mers din usa in usa, pe recomandari. Cand i-am intalnit pe Dobrin am stiut clar ca am sa vreau sa stau mai mult cu el. Mi se parea ca e un om care are foarte multe decizii de luat si era cumva in targetul a ceea ce-mi propusesem.

AI: Faptul ca bunica ta este de confesiune baptista – la fel ca familia din film – te-a influentat in vreun fel?

MLG: Eu am crescut in confesiunea asta, iar faptul ca am stat la bunici foarte mult timp, duminica bunica mea ma ducea la „adunare” (n.r. biserica) si desi nu rezonez asa de tare cu religia asta, pentru mine personal are o incarcatura foarte mare si similiaritatile erau foarte mari la nivel de slujba, de impact psihologic, de cum punea lumea problema si de aia l-am inteles pe Dobrin cumva foarte bine si am empatizat foarte mult cu povestea lor.

AI: Ce parere aveau celelalte familii din biserica?

MLG: Cu totii se rugau foarte tare si le era foarte mila de fetita, uneori faceau rugaciuni de grup fara slujba si spuneau ca trebuie sa ai indeajuns de multa credinta si putere sa crezi si asa se va intampla acel miracol.

AI: Exista mai multe familii in zona care sufera de probleme de sanatate datorita fabricii?

MLG: Da, dar nu exista statistici. Nu s-au incurajat deloc studii medicale in zona. Au fost facute cateva, insa nu au ajuns sa fie publicate. Inainte de filmare am cercetat mult problema si am vorbit chiar si cu niste jurnalisti, chiar si cu Doctorul Balin, care a fost medic timp de multi ani in fabrica, si mi-a zis ca nu exista statistici, ca nimeni nu vrea sa stie, dar s-au facut niste comparatii intre copiii din Copsa si copiii din Dumbraveni – un sat la vreo 30 de km de Copsa – si erau diferente mari, de aproximativ 10% de la sanatate la cognitiv.

AI: Si nu mergea nimeni la doctor?

MLG: Mergeau toti la doctor, insa pentru anumiti oameni, desi stiau ca mediul le dauneaza, le era greu sa zica „ok, imi fac bagajele si plec”. Acolo aveau casa, masa, si nu era absolut deloc simplu. Ei mergeau la doctor, li se dadea tratament pe moment, insa nu rezolva cauza, ci doar simptomele de moment.

AI: De la inceput te-ai gandit ca vrei sa filmezi pe o perioada stricta de 7 ani?

MLG: Nu, chiar nu mi-am propus 7 ani, am zis initial ca as vrea sa stau undeva la 2-3 ani, sa ma duc sa filmez din cand in cand cu familia, sa stau sa vad ce se mai intampla cu ei la inceput. Nici eu nu stiam exact care-i povestea, unde ma duce, a fost bine ca am incercat si am scris niste posibile scenarii, pentru ca asa imi impuneam  eu o disciplina si imi dadeam seama ce urmaresc si ce vreau. Totul a venit ca un implus. Dupa ce am terminat filmul pentru fundatie (n.r. filmul despre tema mediului din Copsa Mica), dupa aceea clar am vrut sa mai raman si imi dadeam seama ca da, aici am o poveste, aici vreau sa stau mai mult. Nu am vrut sa stau 7 ani, dar a durat atata pentru ca am fost implicata si in alte proiecte pe care trebuia sa le termin, dar mai ales dupa vreo 3 ani, in 2011, am vazut o schimbare in familie, o dinamica diferita, cand deja simteam ca or sa urmeze niste schimbari mai mari si mi-am propus sa am rabdare si sa urmaresc un ritm si o dinamica in familie.

AI: Cat de mult le-a luat sa se obisnuiasca cu camera? Cum ai ajuns la o intelegere ce sa filmezi si ce nu?

MLG: Dobrin se simte foarte confortabil in fata camerei, doar el. Restul familiei e foarte constienta de camera. Eu veneam inainte de a veni operatorul si stateam cu ei, cu copiii, vreo 2-3 zile, dupa care venea si operatorul cu camera si incercam sa fim cat mai discreti, mai lasam camera sa mearga si in absenta noastra si am avut noroc ca in paralel cu bucataria si cu masa aceea in jurul careia se aduna, mai era inca o camera mai mica unde puteam pune camera. Iar daca nu voiau sa spuna ceva in fata camerei, nu spuneau. Automat se cenzurau in fata camerei.

AI: Ai incercat sa vorbesti cu parintii despre „minunea” pe care o tot asteptau?

MLG: Cand Lia ii propune lui Dobrin sa o duca pe Denisa la doctor, el spune ca bine, vedem ce mai spune si alta lumea, dar acum hai sa ne rugam, pentru ca rugaciunea este mai puterinca. El nu neaga absolut vizita la doctor. Am vorbit cu ei, dar nu imi venea sa le spun „bai, ce e treaba asta cu minunea?”. In 2009 am fost cu Lia la un doctor in Sibiu, iar in 2010 am vorbit cu un doctor in Bucuresti, in 2011 au venit doar pentru un corset si am tot mers. Ajunsesem chiar la Burnei, insa n-am putut sa filmez, a trebuit sa ma concentrez atat de tare pe tot ce se intampla, nici n-ai idee cum ne-a facut Burnei pe holuri si cum ne-a tratat, dar pe moment trebuia sa inghitim tot. M-am zbatut sa ajungem la el, ni s-a zis ca numai el o poate salva...dar ce noroc ca n-a operat-o! A tinut-o o luna de zile in spital, toate analizele erau facute, iar daca cumva mama indraznea sa intrebe „Domnule doctor, cand ne luati la operatie?”, o facea in toate felurile. Asa a stat mama cu fetita intr-un pat timp de o luna de zile, asteptand,  iar la un moment dat i-a zis „Ce mai stai? Nu vezi ca e prea complicat? Hai du-te acasa”. A fost o perioada cumplita. Dobrin statea la mine acasa, iar noi mergeam in fiecare zi la spital.

AI: Ce anume crezi ca a determinat familia sa se schimbe asa drastic?

MLG: Rinichii Denisei cedau incet-incet si se vedea ca ar fi trebuit sa stea intr-un corset. Asta n-am mai prins in film pentru ca nu voiam sa intru in toate detaliile medicale, voiam sa esentializez povestea, plus ca nu am vrut sa fie o poveste despre Denisa, ci despre Dobrin, pentru ca el e personajul principal. Un corset ar fi tinut-o dreapta pe fata, insea ea a refuzat sa poarte unul, iar situatia ei se agrava de la o luna la alta. A inceput sa acuze dureri peste tot in zona toracala si si-au dat si ei seama ca starea ei se agraveaza.

AI: Care e etimologia titlului?

MLG: In 2009 au cantat ei mai multe cantece de la biserica, iar unul din ele spunea „Suntem doar o rasuflare/Abur spulberat de soare/Simple adieri de vant/Si o mana de pamant” si era un cantec chiar foarte frumos, inspirat din Psalmul 22, dar era totusi scris de cineva care nu si-a dat drepturile si atunci nu am putut sa il pun in film.

AI: Mai ruleaza si in alte festivaluri momentan?

A fost pe Mubi, insa n-a ajuns la Mubi Romania. In teritoriile HBO n-a putut sa ajunga si am pierdut teritorii importante pentru Mubi, cum ar fi Franta sau Germania, pentru ca am aflat foarte tarziu ca nu erau subtitrari. Totusi, la sfarsitul anului va intra pe iTunes si Amazon.

AI: Ce alte proiecte mai ai? Acum ceva timp aveai un documentar in post-productie.

MLG: Da, sunt in post-productie cu un documentar despre despaduririle din Romania si taierile abuzive. E vorba de o co-productie cu Austria si Germania si inca se mai filmeaza din cand in cand, insa dureaza mult post-productia. Daca ar fi fost dupa mine ar fi trebuit sa fie terminat acum 2 ani. Iar in afara de asta as mai avea un proiect care se numeste „Dacii liberi” despre nationalisti si ce mai inseamna dacii in secolul XXI, curentul dacopat si vrem sa iasa filmul anul viitor, in anul sarbatoririi Centenarului Marii Uniri. In afara de asta, momentan sunt producator pentru filmul lui Nora Agapi – fiica lui Ioan Agapi - care e filmat integral in Iasi. E un film care mie mi-e foarte drag, dar care merge foarte greu din cauza finantarii. E vorba despre traseul tatalui ei, relatia cu tatal ei si despre arhiva foarte frumoasa si speciala si unica in Romania pe care tatal ei o are – filmari de 40 de ani vechime pe pelicula, vizita lui Iliescu la Iasi, operatii foarte complicate la ochi efectuate la Iasi, cumva Ioan a acoperit din 65 pana in 95 cam tot ce s-a intamplat in Iasi si va fi gata anul viitor.