Film Francez... cu de toate - partea a II-a

Trei ore nu se simt cand trec, caci scenariul are acest rol crucial de a fi asamblat in asa fel ca, desi se merge pe directia clasica expozitie-conflict-declin, atentia spectatorului sta mereu treaza. Trei ore sunt un racoursi asa cum spune si titlul, in viata Adelei – regizorul tunisian Abdellatif Kechiche pastrand numele actritei din rolul titular pentru semnificatia, pentru ca in limba araba inseamna „dreptate”, si pentru sonoritatea sa. Pe scurt, Adèle (Adèle Exarchopoulos) isi descopera la o varsta frageda, cincisprezece ani, orientarea homosexuala si, dupa o relatie hetero esuata, se indragosteste de Léa (Léa Seydoux), studenta la Arte plastice, alaturi de care se simte implinita. Relatia insa se dezintegreaza pe un fond cu probleme multiple si ajunge in colaps, cum era si de asteptat. Depresia si impacarea de dupa, ratacirea prin propria viata si prin propria identitate sunt starile urmarite in ultima parte. Tendinta noastra este de a aprecia ca filmul nu e doar interesant prin temele si stilul in care se contureaza, dar si prin felul in care a fost receptat.

Este curios si, deopotriva, graitor, de ce in Romania, de pilda, productia lui Kechiche a fost primita doar in cinematografele din Bucuresti, Brasov, Timisoara si Constanta. La Iasi, a fost prezentata doar in cadrul Festivalului de Film Francez si inca nu a fost cumparata de nici un Multiplex local. Sa fie investitorul mefient in fata publicului autohton? Si poate ca ar avea dreptate, cata vreme in sala, cu toate ca a fost arhiplin, s-a comentat cu voce tare si cu totul nepotrivit, s-a ras, cand chiar nu era nimic care sa starnesca hazul. Ne intrebam – si nedumerirea noastra persista de multa vreme – cand vom depasi oare barierele colective, mentale, pe care, de altfel, pelicula le ridiculizeaza. Rasul fara noima e rasul care nu constientizeaza ca se declanseaza in fata propriei caricaturi. Kechiche, de la distanta, a aratat inca odata, daca mai era cazul, ca suntem departe de Occident si ca, uneori, nu ne dam seama ca locul nostru nu e in sala de cinema.

Povestit, subiectul nu impresioneaza foarte mult, dar in imagini deja are cu totul alt impact, iar la nivelul decriptarii devine opera de arta. In opinia noastra, filmul isi merita pe deplin premiul, pe de o parte pentru ca se afla si in zona de interes pe care a promovat-o Cannes-ul in ultima perioada, iar, pe de alta parte, pentru ca e inepuizabil la capitolul interpretarii. Se profita de subiectul lesbianismului – poate ar fi de notat si ca la baza sta banda desenata a lui Julie Maroh, Blue Is the Warmest Colour, pastrat ca subtitlu –, spre a se configura o problematica generala a starii in care se afla minoritatile, in primul rand sexuale, in societatea actuala, un melting pot in care se confrunta nu neaparat principiile vechi si noile viziuni. Insasi aceasta polifonie de glasuri cu mesaje diferite determina ca intregul sa fie prolix, situatie in care, inevitabil, conflictul se naste din preamultul directiilor. Societatea moderna, hipertehnologica, sucomba sub nenumaratele tendinte, sub lipsa unitatii in libertatea absoluta pe care si-o revendica si de care, aparent, dispune.

Uneori violent, alteori introvertit, ironic, suculent sau poetic, La vie d’Adèle e ca un jurnal cu episoade sincopate, intre care exista pauze inegale, in care se traieste, se iubeste, se descriu toate acestea si se cauta sinele. Momente lungi sunt private de cuvant, personajul exprimandu-se prin gesturi, camera urmarind detalii care pot spune ceva despre starea celui asupra caruia se concentreaza atentia. Asa sunt, de pilda, secventele in care Adèle isi petrecere orele de lucru la gradinita unde se angajase ca educatoare sau zilele cu activitati domestice de acasa. Daca absenta cuvantului e graitoare si aglomerarea lui are, de asemenea, efect major. O cozerie in grupul de liceene, discutiile din jurul mesei luate in familie in care replicile se intretaie sunt tot atatea motive pentru ca regizorul sa atraga atentia asupra limbajului sufocant, in care cuvantul devine inutil sau poarta doar marca aparentei, a locurilor comune. Din nou, La vie d’Adèle e un film despre oameni singuri. Singuri in cautarea celuilalt, hoinarind debusolati, prin barurile de noapte. Singuri impreuna cu celalalt, gustand cu patima si egoist – ca in romanele lui Pascal Brukner -, in acelasi timp, carnea si placerea oferita. Singuri in sperantele lor, in neimplinirile si banalul care ii inconjoara. Unite doar de sexualitate, Adèle si Léa traiesc in spatii care nu au congruenta. Autosuficienta, protagonista se bucura de portia de spaghetti si nu poate lega o discutie in zona artelor, consumandu-si ideile in lucruri marunte, si impartindu-si existenta intre casa si serviciu. Ea e, de fapt, replica parintilor sai. De partea cealalta, Léa nu se hraneste decat din arta, fiind in etapa cand dezbate cu sine insasi statutul creatorului in situatia actuala a culturii. Intelectul si zona lor de referentialitate alcatuiesc prapastia care se casca intre ele. Drama cuplului modern nu tine seama de optiuni sexuale, iar firescul in care e tratata actiunea, tocmai pe acest aspect pune accentul.

Pelicula arata incredibil de bine pe marele ecran, fiind impecabil lucrata la nivel cromatic. Se utilizeaza adesea prim-planul, atat de sugestiv in conditiile proiectiilor pe suprafete largi. Kechiche e posesorul acestui splendid fler prin care gaseste si surprinde cele mai bune portrete, lumina cea mai blanda, proportiile cele mai echilibrate. Apoi, filmul e plin de intertexte si, prin aceasta, devine atat de savuros pentru cunoscatorul de arta. De la imaginea de Lolita kubrikiana, rasturnata ca o felina imensa pe pat, la cadrul care fixeaza in apa albastru-oceanic capul Adelei cu pletele rasfirate care aminteste de Orfeul lui Jean Delville, de la proiectiile deloc intamplatoare cu secvente din montarea lui Pabst la Spiritul pamantului si Cutia Pandorei dupa textele lui Frank Wedekind din timpul petrecereii date cu ocazia aniversarii Leei, la discutiile despre Klimt sau la cadrele cu tablouri din perioada romantica ori prerafaelita, Kechiche nu se opreste in a da indicii spectatorului despre ceea ce vrea sa spuna: revolutii in arta, revolutii sociale, ele au fost si sunt replicile a ceea ce „revolutiile” interioare determina in mintea si trupul oamenilor. Ratiunea se tulbura in fata impulsurilor somatice, dar e tot o tulburare cum se naste si cea provocata de cautarile autenticitatii si a identitatii, fie ea pe plan cultural, religios sau politic. Un jurnal, dar si un eseu, La vie d’Adèle nu e doar, asa cum a numit-o critica „o felie de viata”, e si o incriptata fresca a timpului prezent, cel care apartine unui om fragmentat, fragil, in mod paradoxal solitar in actiunea comunicarii si in comunitatea careia ii apartine. Ultimul cadru (de un albastru obsedant à la Kechiche) o filmeaza pe Adèle din spate in vreme ce se indeparteaza pe o strada lunga spre nicaieri. Eseul nu are o solutie, nici nu vrea asa ceva; e un drum deschis spre ce va sa fie, o meditatie despre singuratate.

Festivalul Filmului Francez s-a dovedit a fi, si in acest an, un eveniment care isi are locul si importanta in peisajul iesean si, chiar daca i se pot reprosa alegerile facute in prezentarea unor pelicule sau partiala lipsa de unitate, imbogateste substantial bagajul cinefilului. Cum in Iasi sunt putine proiecte dedicate celei de-a saptea arte, ceea ce reuseste Institutul Francez e o experienta benefica, o alternativa concreta la comercialele cumparate de cinematografele private, deci o atitudine demna de toata aprecierea.