Film Francez... cu de toate - partea I

E un bun exemplu pentru felul in care s-a dezvoltat de-a lungul anilor spiritul pentru astfel de manifestari si pentru spatiul francofon. E meritul echipelor care au lucrat anual la mentinerea evenimentului si meritul Institutului de a acorda suport prin multiple posibilitati marelui ecran. Incurajarea si efortul de a mentine standardul conteaza enorm in situatii de asemenea calibru. Exista insa si un risc al „imbatranirii”. Sau mai multe. Festivalul Filmului Francez inca se prezinta la scara redusa si e o pierdere ca, in afara de un concurs in care publicul a notat filmele stabilind un castigator contra unei participari la tombola cu premii, ca nu s-a profitat putin de moment si sa se puncteze aceste patru zile cu mese rotunde, prezentari sau lansari de carte, cu invitati, fie ei critici, regizori sau producatori din strainatate. Asemenea micro-evenimente ar fi prilejuit dialogul intre iubitorii, amatorii si profesionistii din aceasta zona, schimb de replici din care nu s-ar avea decat de castigat si prin care dinamica opiniei si energia ar fi punctele forte. Daca si pe viitor se abordeaza aceeasi maniera, credem noi ca Festivalul nu va reprezenta altceva decat un pretext pentru popularizarea filmului francez, rezumandu-se la simplul exercitiu al privirii – esential si el, dar lasat a se consuma in solitudine, iar nu fructificat prin comunicarea deschisa cu celalalt. Poate, mai tarziu, acestea vor fi puncte la care Institutul va gandi spre imbunatatirea imaginii proiectului sau.

S-a conturat o frumoasa atmosfera de festival si, cand spunem aceasta ne gandim, in primul rand la public. Au fost oameni foarte tineri, elevi si studenti – ici colo presarati domni sau doamne la varste mai inaintate, probabil cinefili pana in maduva oaselor. A fost impresionant sa vedem cum, de la o zi la alta, numarul si calitatea spectatorilor au crescut, cum, chiar si in conditii tehnice mai putin prielnice tinerii au stat in picioare ori chiar pe scari ca sa vada proiectiile. Am regretat ca timpul nu ne-a fost un foarte bun prieten pentru aceasta perioada si ca, din pacate, vom face in randurile ce urmeaza rolul criticului segmentat care nu a reusit sa vada decat o parte dintre peliculele oferite in acest cadru. Insa, chiar si in aceste conditii, “fata” Festivalului s-a conturat foarte bine, colorandu-se de la o zi la alta in mozaic, prin imagini si prin oameni.

Selectia filmelor, pe alocuri bizara - de ce sa n-o recunoastem?! - a incercat sa ofere celor prezenti cate ceva din toate genurile si sa fie pe placul tuturor. A fost un mix de comedie, drama, psihologic, social, horror, fantasy si animatie, evenimentul culminand cu Palme d’Or-ul 2013, un mix care, desi aparent lipsit de tematica, pentru noi, si-a gasit firul Ariadnei in generosul subiect al singuratatii omului modern. Traversand toate zonele de expresie ale filmului, tema care a imbratisat cumva toate productiile a gasit noi sensuri, publicul autohton ajungand sa inteleaga aceste valente inedite spatiului nostru din realitatile altor natiuni. Focusarea pe problemele coloniilor franceze din Africa, pe statutul emigrantilor de culoare in Franta ori problematica din comunitatile sexuale au fost locuri straine sau care nu apatin cotidianului romanesc aduse in prim plan in contextul festivalier.

Sa aruncam, prin urmare, o privire printre reperele din acest an. 2 automnes 3 hivers a fost productia care a deschis ziua de vineri, o comedie cu reale alunecari in drama, ale carei scenariu si regie sunt semnate de Sébastien Betbeder. Ca o intersectie de genuri si tehnici, 2 automnes 3 hivers a demonstrat ca experimentul francez e inca in viata si are sanse de succes. Incercand sa iasa din tiparele obisnuite – spre binele si revigorarea genului, comedia franceza fiind in declin de multa vreme – si aratand ca experienta intr-o cariera ce insumeaza deja o decada are sens, Betbeder a realizat o pelicula in care jocul cu camera este miza cea mare. Penduland intre reportaj, cand personajele se intorc cu fata direct catre privitor si povestesc despre ele, si expozitivitate, cand story-ul curge fara paranteze si interventii out-side, filmul capata dinamism si iese din tiparele obisnuite. Fara aceste artificii regizorale, intregul ar fi fost destul de sarac, de vreme ce scenariul e simplu, de multe ori chiar previzibil. Totul se concentreaza pe un capitol din viata a doua cupluri Arman (Vincent Macaigne) si Amélie (Maud Wyler), Benjamin (Bastien Bouillon) si Katia (Audrey Bastien). Intalniri, tatonari, despartiri temporare, impacari sau vacante sunt tot atatea motive pentru care sa se insaileze un scenariu credibil despre viata noastra, cu banalitatile, ridicolul, accidentele si micile ei bucurii. De fapt, e o poveste despre oameni singuri in care ne recunoastem atat de usor, intre o scena comica si una grava, intre suras si lacrima. Parodica adesea, 2 automnes 3 hivers face un clein d’oeil catre problemele fabricate de mintea individului din secolul nostru, suscitata si de un intreg context politic si economic. Asa sunt ridiculizate experientele paranormale, filosofia new age, consumismul si, mai ales, autosuficienta care deviaza in egoism, minciuna, determinand ca viata cu celalalt sa fie imposibila. Nu i se pot trece cu vederea unele deritmari ori alunecarea in „dulcegarie” – pe care tocmai o ia in ras –, insa pelicula este gandita destul de inventiv pentru a se salva din calea unei actiuni diluate sau monotone. In plus, cateva cadre inspirate din pictura secolului al XVII-lea din Tarile de Jos, raman in memoria spectatorului, culorile estompate, profilul de femeie in contre-jour fiind de o finete care atesta ochiul regizorului.

Comme des frères (iesit in 2012) a fost nomilalizat la Premiile César in acest an, pentru debutul regizorului Hugo Gélin si pentru cel mai promitator tanar actor - Pierre Niney. Si intr-adevar, despre Gélin se poate spune ca are un simt dezvoltat al manipularii scriptului si al camerei de filmat. Profitand de genul comediilor hollywood-iene din ultimii zece ani, Comme des frères este, poate paradoxal, expresia perfecta a filmului european. Nu renunta pana cand nu trece de comercial, ajungand sa atinga probleme profunde. Un film despre prietenie, despre cum sa te bucuri de cele mai simple intamplari, cum sa gasesti miezul in cele mi neinsemnate momente. Un bitter-sweet pentru un public larg, amator de povesti de viata in care zambetul si lacrima se topesc dimpreuna, aratandu-ne adevarata fata a lumii pe care uneori n-o intelegem, o acuzam sau ne pare lipsita de sens. Axat pe jocul trioului Boris-Élie-Maxine (François-Xavier Demaison, Nicolas Duvauchelle, Pierre Niney) alaturi de care contrapuncteaza Charlie (Mélanie Thierry), productia plina astfel de nume cunoscute, caci Demaison, Duvauchelle si Thierry, cel putin in spatiul francez nu mai au nevoie de prezentare, spune povestea a trei barbati a caror dragoste pentru o tanara se transforma intr-o prietenie frumoasa, motiv al calatoriei fizice (drumul catre locul visat in Corsica) si al celei spirituale. Pasind pe subiecte arhicunoscute ale scenariilor comerciale cum ar fi boala care macina, dar care te face sa vezi intr-o cu totul alta lumina realitatea si oamenii din jur, filmul este totusi o insiruire de episoade redate cu sensibilitate. Regizorul se joaca si cu temporalitatea, evenimentele dezvoltandu-se pe doua sensuri, unul al prezentului, celalalt al trecutului, iar pe masura ce primul inainteaza, celalalt e in regresie. Ultimele doua scene – cea in care cenusa lui Charlie este aruncata in volbura apelor si cea in care ni se dezvaluie cum s-au intalnit cei patru – sunt marcile unui inceput, ale unui punct zero din care orice e posibil, iar suprapunerea lor se impunea pentru a da substanta intregului. Comme des frères are acel element al „usorului”, in sensul ca nu se ineaca in gravitate, nu transforma intr-o tragedie un subiect care, prin natura lui, ar fi putut fi interpretat intr-o cheie lacrimogena. Prin intamplarile celor patru protagonisti se vorbeste insa cu cea mai mare sinceritate despre bucuria vietii si durerea despartirii, atat de asemanatoare relatie cu cele prin care trecem si noi in forme diferite, dar cu atat mai evidenta atunci cand o decelam pe oglinda marelui ecran.

Se intampla adesea ca unele filme, care nu beneficiaza in distributie de staruri sau care nu au un regizor de renume, sa treaca neobservate. Cam aceeasi soarta o impartaseste si La belle vie productie din 2013 in regia lui Jean Denizot care s-a bucurat doar de un premiu mic intr-una din bransele Festivalului de la Venezia (cel mai bun film european la sectiunea Giornate degli Autori/Venice Days). Drama unui tata si a celor doi fii ai sai, imbracata intr-o forma care sa evite alte atatea pelicule care au tratat aceasta tema, uimeste prin subtilitatea cu care e construita actiunea si prin imaginile sensibile, atent articulate, ce ajuta mult la nivel vizual. Yves (Nicolas Bouchaud) si-a rapit in urma cu unsprezece ani cei doi fii pe care mama nu dorea sa i-i incredinteze. Alaturi de Sylvain (Zacharie Chasseriaud) si de Pierre (Jules Pelissier) duce o viata fara identitate, motivul clandestinului fiind central aici. Urmariti de politie, intr-un perpetuu conflict invizibil cu mama, cei trei sunt, de fapt, pe contrasensul societatii. Tinerii, ajunsi la varsta adolescentei nu mai pot indura aceasta stare, in vreme ce tatal si-a gasit in pribegia lui un fel de exista. Independent de sistem, supus doar intemperiilor naturii, dar liber si raspunzator de viata sa, Yves se bucura de baieti si de visul lui. Pierre, in varsta de optasprezece ani, ravneste insa dupa satisfactia imediata si capituleaza primul, luand drumul spre Orléans, unde locuieste cu chirie si munceste la un FastFood. Sylvain e insa visul implinit, pentru ca, in pofida plecarii sale, a inteles felul in care tatal lui priveste lumea, i-a constientizat gestul si duce cu sine libertatea si neapartenenta. Mezinul e, pana la urma, un clandestin care se adapteaza. E din nou in atentie statutul familiei actuale – element recurent in multe din filmele Festivalului de anul acesta, obsesie generalizata in filmul european si nu numai. Ultimele cinci minute – de-acum canonicizate in cinematografia europeana – incheie si, deopotriva, deschid caile interpretarilor celor din sala. Finalul e regasirea lui Sylvain cu mama sa, moment in care camera se joaca de-a vazut-nevazutul. Cuvintele lipsesc, intalnirea fiind nu doar surpriza pentru cea care s-a aflat de unsprezece ani in cautarea copilului, dar si temere, inmarmurire si dificultate in a recunoaste in adolescentul ce o fixeaza cu ochi mari, linistit asezat pe banca, la oarecare distanta de ea, pe copilul de cinci ani pe care il pierduse. Un schimb de priviri prilejuieste o sumedenie de intrebari ale caror raspunsuri plutesc in incertitudine. In fond, La belle vie vorbeste despre parinti care isi iubesc copiii cu disperare, diferit si, totusi, atat de asemanator. Nimic patetic, secventele sunt calculate cu precizie, actorii isi dozeaza exact trairile, iar dincolo de desfasurarea evenimentiala, accentele poetice reliefate de panoramele naturale sunt desprinse, parca, dintr-un documentar. Reusita lui Jean Denizot – regizorul mai are la activ doar doua scurt-metraje – a fost, pentru noi, surpriza placuta a Festivalului.

Tot despre relatia parinti-copii, prezentat la categoria Retrospective, s-a vorbit si in 35 rhums, iesit pe piata in 2008, in regia lui Claire Denis, cunoscuta pentru Chocolat (1988), Beau travail (1999) sau L’Intrus (2004). Cu un scenariu atipic, in care spectatorul primeste putine informatii despre trecut, timp care intereseaza in mod deosebit mecanica relatiilor dintre personaje, pelicula lui Denis are un mister care nu vine din situatie, ci din modul in care se creeaza ea. Suntem hraniti in doze reduse, aproape cu zgarcenie, fiindca acest trecut care-i apasa mai mult este dedus din gesturile mici, din lacunele verbale. Indiciile care parvin spectatorului sunt reduse la minimum. Un fapt divers, un episod din viata unei familii dezbinate dezvolta analiza unei relatii in trei: Lionel (Alex Descas), despartit de Gabrielle (Nicole Dogué), locuieste cu fiica lor, Joséphine (Mati Diop), care a hotarat sa ramana alaturi de tata. In aceasta legatura bizara, in care Lionel pare a fi anxios, refractar, dificil, in vreme ce Gabrielle nu se poate desprinde de afectiunea pe care i-o poarta de ani de zile, ajungand la neintelegere cu Joséphine pe marginea acestei stari, mai degraba vecina cu depresia, intra un tanar, Noé (Grégoire Colin). Indragostindu-se de Jo el produce, fara sa stie, in universul aparent restabilit al celor trei, un puternic cutremur – stare pe care regizorul o trateaza ca pe o implozie, tinand totul foarte interiorizat in personaje. Mastile cad si cei care lasau impresia ca se afla in echilibru se arata asa cum sunt in realitate, cu temerile lor in fata posibilelor greseli, cu obsesiile si suferinta diferitelor varste. Sunt frici de a nu repeta erorile parintilor, frica de a fi singur traita in egala masura ca si frica de a fi cu celalalt, frica, sau poate mai mult, tabuul de care trec cu greu, acela al metisarii. Lionel, Gabrielle si Jo au origini africane in vreme ce Noé este francez. Finalul cauta ambiguitatea. Pare ca, sub un efect de catharsis, angoasele dispar, cei doi tineri casatorindu-se, dar in esenta trecutul ramane la fel de dureros si anumite usi nu vor putea niciodata sa fie inchise. Casatoria nu e aratata, e doar sugerata. Nu ceremonia intereseaza, ci ceea ce simt intens sau consuma pe plan afectiv personajele.Titlul reduce intregul film la un simbol, scena in care tatal bea 35 de shot-uri la mariajul celor doi, sub ochii blanzi ai lui Gabrielle. Tinerii zboara, se avanta in tumultul vietii, parintii privindu-i de departe, putin confuzi, putin uimiti, incercand sa inteleaga, neputand insa a trece de propriile obstacole. 35 rhums este minunat prin felul in care poate sa treaca inlauntrul peliculei involburarea sufleteasca, framantarile si deciziile, facand ca raspunsurile la intrebarile pe care si le ridica spectatorul sa se contureze din actiunile firesti, bine punctate in ansamblu.

Intrucat Claire Denis a fost si figura asupra careia s-a oprit atentia sectiunii Retrospective, White material (2009) a fost una dintre productiile pentru care Festivalul merita admiratia noastra. Deloc digerabil – Denis fiind o remarcabila cunoscatoare a felului in care se pregateste elementul de soc –, filmul trateaza una dintre temele care o framanta pe artista in mod deosebit, si anume realitatea din coloniile franceze din Vestul Africii. Un story care o are in rolul principal pe Isabelle Huppert (Maria Vial) descrie contextul in care traieste o familie de proprietari ai unei plantatii de cafea, intr-o perioada dificila, cand grupuri de rebeli ameninta orasul si vietile localnicilor, fie ei albi sau de culoare. E o lupta continua aici si care nu se rezuma la agresiunea fizica, dar mai mult la o ciocnire de principii, de mentalitati. Din nou, Denis are aceasta teribila forta de a-si interioriza perfect personajele. Maria e o razboinica prin natura ei: isi apara nu doar proprietatea si copiii, pe baiatul drept, dar si pe cel al fostului sot dintr-o casatorie metisa; ea isi apara ideile, asumarile, identitatea – white material. In pofida faptului ca intregul context o ameninta si o indeamna sa paraseasca vechea proprietate, unde s-a stabilit dupa ce a parasit Franta, fara gand de intoarcere, eroina refuza sa plece si nu dintr-o incapatanare oarba, ci dintr-o zbatere a sinelui in lumea deformata, abisala in care incearca, prin rezistenta, sa gaseasca un sens. Pe chipul lui Huppert nu transpare nimic, doar cand suferinta devine de nestapanit o lacrima tasneste fara voia ei. Nenorocirea este prea mare. „White material” cade victima chiar demonilor sai. Raspunsul la darzinia Mariei care nu-si abandoneaza casa si nici familia pentru ca asta ar insemna recunoasterea infrangerii, este macelul din final. E o moarte prin alte morti. In absenta ei, in vila sunt asasinati, de catre trupele autoritatilor, rebelii – copii, in majoritate orfani stransi intr-un festin haluciant cu bomboane si caramele de Manuel, fiul depresiv care nu mai face legatura dintre real si ireal. Intr-un acces de nebunie, acesta din urma incendiaza plantatia si comite, in sfarsit, gestul fatal: se sinucide. Fostul sot, care-si pregatise fara stirea Mariei actele pentru a parasi tara, e omorat de trupele trimise de autoritati. Maria descopera pe rand urmarea tragica a impotrivirii ei. Vederea cadavrelor e un moment de groaza si e si umilirea cea mai cumplita a unui vis in care femeia de culoare alba a crezut. Claire Denis arata cu o acuratete de documentarist cum mintea omului naste monstri – politici, fanatici, afectivi –, iar victimele, si dintr-o parte si din cealalta, sunt oameni fara vina, copii care, nestiutori, se joaca de-a violenta cu arme in maini si gloante in buzunarul de la piept. Nimic patetic sau fals in acest film, doar gestul uman absurd si un „strigat mut” intr-un univers al tacerii, strain, unde individul pribegeste singur cu idealurile, minciunile si infrangerile sale.

Les Gouffres prezentat in competitie ca un horror experimental s-a dovedit a fi mai mult decat categoria in care s-a anuntat. Intr-un script minat pe alocuri de cliseele care, intr-adevar, l-ar include pe directia filmului horror, pelicula lui Antoine Barraud depaseste cu bine capcanele in care ar fi putut sa esueze. France (Nathalie Boutefeu), cantareata de opera, isi insoteste barbatul (Mathieu Amalric, dublat apoi de Vincent Launay-Franceschini) intr-o expeditie in care acesta coboara in adancimile pamantului pentru a studia un fenomen seismologic. Ramasa singura la cabana din apropiere, France isi petrece zilele intre partituri si telefoane, pelicula desprinzandu-se de planul actantial si concentrandu-se pe starile psihice prin care trece eroina. Titlul este simbolic, abisurile fiind nu cele fizice, ci acelea sufletesti. Criza se adanceste, France devine prada propriilor frici, visul si realitatea nu mai au hotare in mintea ei si survine pierderea totala a personalitatii. Regizorul se foloseste mult de posibilitatile de camerei, luand cadre neobisnuite, preferand obscuritatea si combinarea acesteia cu efectele sonore. La o privire generala, tensiunea nu trece de ecran, ceea ce ar fi o pierdere in cazul filmului care face un pariu din aceasta, insa felul in care  se contureaza atmosfera, felul in care atentia se muta pe frisonul personajului pluseaza reusita experimentului. Les Gouffres a mai fost nominalizat la premiile de la Festival del film Locarno, Premiers Plans Festival – Angers si la Golden Leopard - Filmmakers of the Present.

Daca nu am inteles ceva la Festivalul Filmului Francez a fost prezenta productiei din 2012 Les Rencontres d’après minuit in regia lui Yann Gonzalez. Esec pe toate planurile, din punctul nostru de vedere, proiectia nu-si gaseste loc intr-un asemenea cadru si, din aceasta perspectiva recunoastem ca nu am putut fi in acord cu selectia realizata de organizatori. Ne-am dori ca, pe viitor, Festivalul sa nu mai faca rabat la calitate.