Davy Chou, un pariziano-cambodgian

AltIasi: As vrea sa-mi dai citeva detalii, pentru inceput, despre studiile tale. Somnul de Aur  e chiar primul tau film sau ai mai facut ceva si inainte de acest proiect?

Davy Chou: Acesta e primul meu lungmetraj, un documentar. Inainte de asta am mai facut doua scurtmetraje (unul in 2006 si celalalt in 2008). Dar am inceput de fapt sa fac scurtmetraje, ca amator, in liceu, cind aveam 17 ani. Habar n-aveam cum se face un film, dar ne placea sa le facem. Am intrat apoi intr-un club video de realizatori amatori si dupa ce am lucrat la diverse proiecte timp de 4 ani, am inceput sa invat tineri de virsta mea cum se face un film (in mare, chestiuni de gramatica vizuala si limbaj cinematografic); astfel am decis ca vreau sa incep o cariera in cinematografie. Am fost, pe rind, asistent [de regie], producator, regizor. Toate astea in timp ce studiam economie – ceea ce e foarte diferit.

AI: Cum ai ajuns la subiectul cinematografiei cambodgiene – acum inexistente – din anii ’60? Cum ai aflat despre bunicul tau?

DC: As vrea sa mentionez de la inceput ca am stiut de mic ca bunicul meu – pe care nu l-am intilnit niciodata si care a murit inainte de venirea la putere a Khmerilor Rosii – a fost producator de filme, dar de fapt stiam extrem de putine lucruri despre el. N-am indraznit niciodata sa pun intrebari despre acest subiect; nu stiu de ce, dar majoritatea tinerilor francezi de virsta mea care provin din familii cambodgiene, nu-i intreaba nimic pe parintii lor despre Cambodgia pentru ca e un subiect tabu. Dar intr-o zi, cind deja faceam filme (aveam vreo 20-21 ani), le-am intrebat intimplator pe matusile mele despre bunicul meu si mi-au povestit ca a fost un mare producator in vremurile acelea dar si despre grupul de tineri realizatori din care facea parte si care era foarte faimos in epoca, dar despre care nu se mai stie aproape nimic, acum. Si imediat mi-a venit ideea filmului! Nu mai fusesem pina atunci in Cambodgia si pas cu pas, proiectul s-a dezvoltat. In 2009 m-am mutat acolo si dupa un an am inceput sa filmez.

AI: Rithy Panh a fost co-producator al filmului tau, Somnul de Aur. Cum ai ajuns sa-l cunosti si cum s-a implicat in proiect?

DC: Il tot copleseam cu e-mailuri, dar nu-mi raspundea niciodata pentru ca sint o multime de tineri care-l apreciaza si-i propun sa colaboreze cu ei. Dar la un moment dat mi-a raspuns. Totodata, in anul pe care l-am petrecut in Cambodgia (intre 2009 si 2010), am dezvoltat mai multe proiecte unde am colaborat cu el. Cu o luna inainte sa incep filmarile, m-am intilnit cu Rithy Panh si mi-a zis ca ma va ajuta. Mi-a imprumutat echipamente tehnice, a trimis studenti de la atelierele pe care le tinea sa faca practica la filmarile mele – asta m-a ajutat foarte mult. Iar in timpul filmarilor, la sfirsitul fiecarei saptamini de productie, ma intilneam din nou cu el si vizionam materialul brut, apoi discutam despre ce mai trebuia facut.

AI: Cum ai facut rost de fonduri pentru film?

DC: Compania mea de productie si partenerii mei au facut rost de finantari. Chiar inainte sa plec in Cambodgia am fondat Vicky Films alaturi de citiva prieteni. Ei au aplicat la diverse institutii locale (in Franta e foarte dezvoltata reteaua de obtinere a fondurilor pentru filme) si au facut astfel rost de ceva bani, apoi am aplicat in Asia la Pusan Film Festival, Asia Film Fund dar si crowd-funding pe internet.

AI: Ai proiectat acest film in Cambodgia? Care au fost reactiile?

DC: Da. S-a petrecut exact acum un an de zile, la Festivalul International de Film din Cambodgia. Am fost destul de stresat si emotionat pentru ca le aratam cambodgienilor un film despre ei. M-am gindit ca poate vor avea impresie ca prin filmul meu le-am tradat increderea pe care mi-au acordat-o cind mi-au povestit despre experienta lor. Dar a fost o proiectie extraordinara. A fost o sala plina, cu 400 de oameni; unii dintre ei stateau pe scari sau pe jos pentru ca nu mai erau locuri pe scaune. Au fost si oameni mai in virsta si oameni mai tineri. Cu totii erau entuziasmati de ce vad pe ecran: aplaudau in timpul filmului, rideau, vorbeau intre ei cind recunosteau locuri din film. A fost de asemenea emotionant pentru ca in sala se aflau si regizorii care au supravietuit Khmerilor Rosii si la sfirsit au primit din partea publicului – din partea publicului lor – cam 10 minute de aplauze in picioare. Ii vedeam cit de emotionati sint; pentru ei era ca si cum ar fi redevenit regizori in ochii conationalilor lor. Chiar a fost ceva special in seara aia. N-am s-o uit niciodata!

AI: Esti pentru prima data in Romania? Am auzit ca Florin (n.r. Lazarescu) v-a dus pe tine si pe Tedy Necula intr-o excursie „exotica” prin satele din imprejurimile Iasilor. Cum a fost?

DC: Da, sint pentru prima data in Romania. A fost super! Florin e din Iasi si ne-a zis ca vrea sa ne arate orasul lui si imprejurimile; ne-a luat cu masina si ne-a dus direct la tara. Inainte sa plecam, m-am plimbat vreo doua ore prin oras, iar la nici citiva kilometri in afara orasului, totul era complet diferit. Intr-un fel imi aduce aminte de diferenta dintre rural si urban din Franta sau Cambodgia unde oamenii de la sate care sint foarte saraci duc un mod de viata foarte simplu. Dar mi-au placut peisajele: sint extraordinare! Chiar ai ce vedea in acele zone. Am ajuns pe virful unui deal unde era o biserica (n.r. Manastirea Hadimbu) construita in sec. XVII: de acolo totul se vedea foarte frumos.

AI: Stii vreun film romanesc contemporan?

DC: Desigur ca stiu. N-am reusit sa le vad chiar pe toate, dar citesc multe despre „Noul Val Romanesc”. Am vazut filmul care a cistigat Palme d’Or, regizat de Cristian Mungiu, dar cel mai mult imi place Moartea Domnului Lazarescu de Puiu; sint filme foarte puternice. Ultimul film al lui Mungiu abia a ajuns in cinemaurile din Franta si miine cind ajung acasa ma voi duce sa-l vad!

AI: Dar documentare romanesti?

DC: Nu, in afara de filmul lui Tedy Necula, (n.r. Aripi de Foc) care e foarte bun. Am devenit prieteni foarte buni in nici 24 de ore de cind ne cunoastem. E super!

*interviul original a fost tradus in romana din limba engleza