David Lynch – Cum sa prinzi pestele cel mare

Mie imi place David Lynch. Lumile lui ciudate si personajele pe care incerc sa le disec chirurgical la o tigara cu cine apuc sa am prin preajma ma activeaza intr-un mod cel putin interesant. Stiam despre el ca inca din anii ’60 a fost “traumatizat” de arta vizuala a lui Francis Bacon, ca ii plac Luis Buñuel, Werner Herzog, Federico Fellini, Ingmar Bergman, Stanley Kubrick si Roman Polanski; ca mama lui nu i-a facut cadou niciodata carti de colorat, ca ii place sa-si surprinda personajele iesind din intuneric sau intrand in el, ca e de neclintit in misterul cu care intretine fiecare noua aparitie cinematografica, ca printre proiectele sale cinematografice, mai exista pictura, fotografia, sculptura; dar mi-a scapat oarecum  impresia ca ar iubi lumea sau ca ar fi un tip de-a dreptul fericit. Nu stiu de ce, mi-l imaginam traumatizat, amator de fetish-uri care mahnesc, un ciudat care experimenteaza mult, un erotic si un om care rade rar. Si toate acestea in ciuda faptului ca el insusi a recunoscut ca se identifica cu John, omul-elefant, un freak de o blandete rara.

Cartea nu e o biografie, desi ar putea fi. Nu e nici un exercitiu poetic, desi e mult lirism intre copertile ei. „Cum sa prinzi pestele cel mare” e o carte despre spritualitate si despre Lynch-omul care timp de 33 de ani a practicat zi de zi meditatia transcedentala. Da, da, stiu. Suna ciudat, ocult si irational. Dar se pare ca pentru el a functionat si inca functioneaza de minune. De-a lungul capitolelor scurte, tonice si usor de parcurs, vei descoperi un David Lynch pozitiv, calm si plin de idei. Un om a carui copilarie a decurs aproape idilic, cu padurea aproape, un tanar care a vrut sa-si dedice viata picturii pana cand, intr-un moment de maxima luciditate, a simtit miscarea in panza sa („Si nu ma drogam!”), determinandu-l sa se intrebe daca nu cumva filmul ar fi o modalitate prin care picturile sale ar putea prinde viata. Apoi, un regizor care a experimentat mult, plonjand cu pasiune, intuitie si creativitate adanc in constiinta sa, acolo unde gasesti pestii mari, frumosi si abstracti care sunt ideile.

Trecand peste partea cu meditatia transcedentala (mea culpa David Lynch!) care imi suna si suprarealist si un pic prea frumos ca sa fie adevarat, am descoperit un om cu o poveste magica. La Eraserhead a lucrat cinci ani, timp in care nu se mai uita la televizor, nu mai asculta muzica, simtind cum lumea il lasa incet in urma. Pentru a-si intretine familia, a distribuit Wall Street Journal pentru 50 $ pe saptamana si din banii economisiti mai filma cate o scena.  Pe Henry langa o usa si dupa un an si jumatate, pe Henry de cealalta parte a usii. Concluzia lui dupa acest experiment istovitor? „Lumea nu te va depasi...”. Pentru David, toate experientele artistice sunt experimente nascute dintr-o idee de care s-a indragostit, idee momita de dorinta, caci, asa cum marturiseste, „dorinta e momeala care atrage pestii – ideile”.  A publicat timp de noua ani o banda desenata despre povestea absurda a unui caine furios, si-a baut aproape zilnic, ani buni, milk-shake-ul in localul Bob’s Big Boy, ratacind prin zonele intunecate ale mintii, s-a indragostit de „Adagio pentru coarde” in versiunea lui Andre Previn (muzica pe care a folosit-o in finalul tulburator din The Elephant Man), ii adora pe francezi pentru ca iubesc sincer filmul desi de ei se leaga, intr-un fel, rateul cu „Dune”, adora logica visurilor dar recunoaste ca putine idei i-au venit din oniric, „mai mult vant” inseamna pentru actori, in limbaj codificat lynchian, „mai mult mister”... Si pagina dupa pagina, marturisire dupa marturisire, parca ii simti mai aproape si filmele, si excentricitatile vizuale, si toata povestea cu meditatia in care crede cu o patima aproape religioasa, si modestia, si tot spiritul lui de om pasionat. Parca ai vrea sa scrii orice, sa iei camera digitala si sa pui in aplicare sfatul lui de a face ceva in care crezi cu adevarat si nu pentru a impresiona pe cineva, caci din experienta lui, chestiile astea nu prea functioneaza. Sa ramai fidel tie insuti, sa nu refuzi o idee buna, sa nu accepti niciodata o idee proasta, sa nu permiti nimanui sa te compromita. Daca esti artist, sfatul lui este sa incerci sa-ti urmezi telul, sa-ti gasesti o slujba care sa-ti lase putin timp liber (sa-ti permiti „Libertatea de a avea timp pentru ca lucrurile bune sa poata fi realizate.”), sa te odihnesti si sa muncesti mult. „Poate ca vi se vor deschide niste usi si veti gasi o cale sa va preocupati de pasiunile voastre. Sper sa fie posibil”.  Pentru el, lucrurile au fost ceva mai simple. El insusi se declara un norocos.

Nu-mi plac toate filmele lui David Lynch, desi in toate am gasit personaje tulburatoare, idei extraordinare, mister autentic si o muzica exceptionala. Pe unele, desi mi-am stors creierii, nu le pot intelege si pace. El zice ca e ok sa nu intelegi, caci, subliminal, intelegi mai mult decat este necesar. Poate ca tocmai datorita acestui spirit plin de compasiune ma fascineaza David Lynch. Lucid, altruist, sincer si mai uman decat l-am banuit. Recomand aceasta carte tuturor celor care s-au indragostit iremediabil de Henry si de John. De universul abstract al lui Lynch, cu barbatii lui naivi si femeile usoare, cu intuneric si umbre, texturi suprarealiste si lichide, catifea albastra si twin peaks.