Cum am privit Pozitia copilului

Pozitia copilului are acel ceva care nu te lasa sa intorci privirea de la ecran. Te tine acolo si te fierbe incet intr-un subiect tensionat. De fapt, tot ceea ce poate face privitorul sa faca este sa asiste la un joc de Tetris interesant. Actiunea se desface in bucati care se asaza incet unele peste altele pentru a constitui un tot magnific. Povestea porneste lacunar, in absenta personajului central si ne prezinta, pentru inceput, un monstru. O mama care a scapat de sub control un copil crescut ca in incubator si care acum sta pe buza prapastiei. Fara Barbu linga ea, Cornelia este doar un schelet. Firea lui exploziva, injuraturile, privirile moi, personalitatea posaca, toate acestea o imbraca frumos intr-o fiinta completa. Este aproape inutil sa mai spun ca Luminita Gheorghiu joaca acest rol fara cusur, de fapt, este inutil sa spun ca joaca, ci mai degraba as afirma ca il transforma in realitate. Cu o privire de fier incins si maxilare inclestate aceasta doamna face ca sira spinarii sa infioare si mintea sa incline in favoare ei.

Barbu are aceleasi atuuri. Un personaj incredibil de real, atit de real incit de pe scaunul din cinematograf aproape ca simti cum te scuipa in fata. Cu figura mereu posaca, se zbate ca un cocos fara cap. Pentru a-i tine piept mamei trebuie sa contruiasca un monolog sec si sa il recite in fata ei impersonal, pentru ca stie, prea bine, ca femeia nu va fi niciodata de acord cu armistitiul lui. Ca de fiecare data, isi asezoneaza cuvintele cu putin patetism si cu o criza adolescentina, in speranta ca va obtine macar o pasuire. Dar Cornelia stie toate aceste miscari strategice si le inlatura cu un scut viclean, care loveste puternic in temelia vietii copilului ei. Pina la urma, toate ranile pe care i le provoaca sunt inspre binele lui.

Asa se vede Pozitia copilului din interior. Din miezul tumultului si a situatiilor fara scapare. Din afara insa, avem un tablou pur romanesc (iar acum mintea imi zboara la 4,3,2 si excelenta scena a mesei, pe care o regasim si aici, mult mai eleganta si mai putin subtila), frumos pictat, care accentueaza inca o data lipsurile societatii. Familia Corneliei este una cu influenta, care spala oamenii cu bani si pacatele cu presupuneri ieftine, iar lumea in care vietuieste este una care ii suride si care accepta tacit negotul. La o a doua privire, insa, vedem ca familia Corneliei este una ratata, care se lupta in pastrarea unei aparente si care este pentru barbati un incubator in care acestia devin cirpe.

Poate cel mai dificil de indurat pentru privitorul cinefil, cel care are mintea deschisa si urechea plecata, este marea batalie de atribuire a vinei. De la o clipa la alta cistigatorul condamnat se schimba, iar privitorul se framinta in luarea unei decizii imposibil de luat. Pentru ca da, aici avem de-a face cu un razboi, cu doua tabere vinovate care gresesc strategic unele fata de celelalte si care nu sunt capabile de pace, din nastere.