Noile „memorii” ale teatrului iesean

Pentru ca – da! – uneori citesc cu mare placere cronicile sale, alteori nu am cum sa nu-l critic pe sarcasticul critic; uneori avem aceeasi opinie in privinta unor spectacole, alteori suntem pe frecvente diferite si ma face sa ma simt ca intr-un joc al intelectului in care important e dialogul dintre idei, iar nu concordanta sau forma lor la unison. Una dintre calitatile pe care le apreciez cel mai mult de la Calin Ciobotari este grija sa pentru spectacolul de teatru si, cand spun „grija”, nu ma refer doar la atitudinea pe care o ia in privinta produselor scenice, dar si din perspectiva „conservarii” fenomenului artistic local si nu numai. Pana la urma, un teatrolog se definste si prin atentia acordata arhivarii spectacolelor de teatru, o activitate de care n-au uitat nume importante din domeniu – de la George Banu si Marian Popescu, la Iulia Popovici, Cristina Rusiecki sau Cristina Modreanu.

An de an, asemenea unui colectionar impatimit, Calin Ciobotari isi aduna textele despre spectacolele vizionate, ce devin astfel  piese importante intr-un peisaj panoramatic al cortinelor teatrale de aici si din tara. Colectionarul a oferit unui public care iubeste atat teatrul, cat si cartea, volume care acum reprezinta o mostenire ce se imbogateste mereu. Dovezile vii sunt O „istorie” dialogata a Teatrului National Iasi (2010), Cornelia Gheorghiu, intre Ciocarlia si Sarah Berhardt (2010), Istoria unei stagiuni (2010), Teatrul „Luceafarul”. Cortine de cuvinte (2011).  De fapt, a devenit o traditie ca la sfarsitul anului sa asteptam o carte de cronica teatrala sau de interviuri sub semnul lui Calin Ciobotari.

Cronicarul ascunde, fara doar si poate, pe scriitor si pe jurnalist, asa ca, la o lectura cu lupa, poate fi depistat ceva din stilul literar al lui Calin Ciobotari precum si ceva din nelinistea si interogatia sa permanenta asupra starii si a justetii cu care se face teatru in Iasi si in tara. Se stie: nu e un comentator comod, conventional sau complezent. Ultimele doua aparitii, lansate la sfarsitul anului 2013, Semne de scena. Iasul teatral (2011-2013) si Regizorul acest... contin aceeasi polifonie care vine din feluritele voci ale autorului. Astfel, reprezentand fie obiecte supuse investigatiei, fie motive de meditatie estetica, fie mostre dintr-un spatiu pitoresc, spectacolele prinse in colectia semnelor de scena ajung sa inchege un portret al fenomenului nostru cultural, cu artistii orasului sau, oferind posibilitatea comparatiilor, cu artisti veniti din alte zone. Senme de scena, care nu intamplator face trimitere la semne de carte, ca si cum lectorul s-ar afla intr-un periplu marcat cu evenimente ale scenei, e locul in care se aduna ganduri despre productiile Teatrului National „Vasile Alecsandri”, ale Ateneului Tatarasi, dar si ale Facultatii de Teatru din cadrul UAGE sau cele de teatru independent.

Autorul opereaza cu sinceritate – instrument de multe ori incomod, sensibilizator, pentru unii chiar nemilos –, aplauda cand are pentru ce si aproape se rafuieste cand simte ca si-a pierdut vremea in sala de spectacol. Asadar, datorita sinceritatii – principiu potrivit caruia ar trebui scrise, apoi pastrate toate cronicile de teatru –, ii simtim ironia, preferintele, suportul si incurajarea. Scriitorul e un spirit deschis si asta se vede de la primul, la ultimul rand. In unele cazuri, cronica e in tonul spectacolului, raspunsul presei fiind pe acelasi linie cum a fost tratat, indirect, in sala de catre regizor (Teatru la misto! De Sapdaru!, Grundge teatral la Nationalul iesean si exemplele ar putea continua). Calin Ciobotari practica o cronica animata, pe care o intelege oricine, nu se pierde in meandrele unei fraze voit academice, e svelt, tonic, concret si rational. Stie sa-si incante cititorul, dar si sa-l zguduie din fotoliul lui caldut, aducandu-l, cu incisivitate cateodata, in bataia obiectiva a sinceritatii sale, arma cea mai de pret pe care o are.

Cea de-a doua publicatie, Regizorul acest... care are si formatul unui album, aduna intre paginile sale interviuri realizate din 2010 incoace, cu figuri importante ale scenei romanesti. Se contureaza un dialog fructuos intre critic si artist. Generatii diferite cu vocalitati diferite se intalnesc sub cupola intrebarilor care ajung sa-i descrie pe fiecare. Din nou, Calin Ciobotari tinde spre perfectiunea obiectivitatii, alegand pentru fiecare regizor, in titlu, o fraza reprezentativa, astfel ca Regizorul acest... e o autodefinitie pe care omul de teatru si-o atribuie. Marturie sunt titluri precum: Felix Alexa – „Fac spectacole pentru a vorbi despre lumea in care traiesc”, Constantin Brehnescu – „Avem nevoie de papusa mai mult decat oricand”, Antonella Cornici – „Regizorul e ca un psiholog, asculta, prelucreaza si ofera solutii”, iar lista poate continua. Simtim in unele locuri cum cel care pune intrebarile vibreaza cu interlocutorul, alteori cum se detaseaza, cum isi dezvaluie treptat omul din fata, cum ajunge sa extinda, benefic, aria de discutie de la arta la societate si politic. Se strecoara si subiecte sensibile, cum sunt problemele de finantare in cultura, statutul regizorului in ochii autoritatilor bugetare, suprematia traditionalismului in detrimentul noului val de artisti pe cale de afirmare. Regizorul acest... este pe alocuri un manifest artistic, o atitudine a celor implicati in procesul de creatie scenica, dar si o initiere in tainele dramaticului, mozaicata prin viziunile diferite ce se contureaza intre copertele cartii.

Pentru mine, cele doua carti pot fi intelese si in singuralritatea lor, dar si in corelare cu celelalte studii fie deja publicate, fie inca „de sertar”. De aceea astept cel putin doua volume pe care Calin Ciobotari le-a anuntat in diverse ocazii: biografia in interviu a lui Emil Coseru si studiul asupra teatrului independent iesean. Pentru ca prietenul, colegul, confratele din sala de spectacol, e un neobosit barometru al productiei teatrale iesene, un critic pe care, firesc, cei care dau gres il citesc pe ascuns, iar cei care stiu sa faca teatru se bucura de dialogul purtat prin intermediul paginilor de ziar ori a mediului virtual unde le sunt prezentate recenziile dupa spectacole. Calin Ciobotari este, pentru mine, un model de cronicar teatral douamiist.

Aceasta cronica e una laudativa, pentru ca, in definitiv, nu putea sa iasa altfel.