- 2774
Mitofilia Ioanei Petcu
S-ar putea crede despre volumul Ioanei Petcu, Urmasii lui Thespis. Identitate si alteritate in tragedia greaca (Editura Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” Iasi, 2012), ca ar fi un (alt) studiu vast despre arta actorului. Asta daca este sa tinem cont de Thespis si despre ce se spune ca ar fi fost: parintele simbolic al actorilor de pretutindeni, primul interpret al unui personaj pe o scena, primul cantaret de ditirambi si asa mai departe. Dar nu, nu este o carte inchinata actorilor, pentru ca metafora lui Thespis este asumata de Ioana Petcu intr-un sens mult mai larg, ca semn al inceputului teatral in general. Ca o paranteza, la Iasi apelul metaforic la Thespis l-a mai facut criticul de teatru Stefan Oprea, al carui volum, frecvent citat, poarta numele Caruta lui Thespis (Editura Opera Magna, Iasi, 2005).
Revenind la studiul Ioanei Petcu, avem de-a face cu o carte scrisa din „nevoia personala de a intelege si de a ne explica nu doar inceputurile scenei lumii, ci si devenirea acesteia”. Altfel spus, autoarea face parte dintre acei teoreticieni pentru care recursul la origine, la punctul zero al unei evolutii, este obligatoriu. Nu este vorba despre a urmari o cauzalitate mecanica, in care identifici cauza si poti vorbi linistit, toata viata, despre efect. Ar fi prea simplu sa fie asa! Iar simplismul nu o caracterizeaza sub nicio forma pe Ioana Petcu. Comunicarea intre trecutul si prezentul teatral nu apare asemenea unei axe lineare pe care circula sensuri si semnificatii, intr-un du-te vino accesibil oricui, ci, intr-o foarte expresiva comparatie, mai degraba sub forma unei raspantii unde personajele antice se intalnesc si, totodata, unde isi atintesc privirea asupra omului modern, „creat de ei, creat din ei”. Ioana Petcu insasi a ajuns la raspantia despre care vorbeste si s-a simtit fixata, pret de o interminabila clipa, de o privire incarcata de stranietate... si, totusi, o privire atat de familiara...
Intr-adevar, pentru orice lector fidel al anticilor, o sesizare se impune cu evidenta: observarea unui difuz sentiment de familiaritate ce nu provine din omniscienta unor povesti ce ne sunt livrate, sub diferite forme, inca din copilarie, ci dintr-o foarte subtila regasire a noastra in atmosfera, personajele, faptele vechilor tragedii grecesti. Concret, niciodata epuizatul interes pentru operele antice se origineaza tocmai in acele universalii (in terminologie de factura aristotelica), date comune ale tuturor epocilor, constante ale devenirii umane ce contin in ele insele ADN-ul spiritual pentru ceea ce suntem. A investiga aceste universalii inseamna, de fapt, a adresa intrebari directe fiintei, in sensul in care vorbeste despre fiinta si intrebarea catre ea Heidegger. Iar a zabovi in preajma universaliilor nu inseamna altceva decat a zabovi in imediata vecinatate a ceea ce este esential. Este o „preajma” periculoasa, riscanta pentru cei slabi de ingerul metodei. Caci ce altceva decat un inger pazitor este, pentru cercetator, metoda?!
Marele avantaj al Ioanei Petcu la acest capitol al metodei este, desigur, dubla ei formare: filolog si teatrolog. O voce dubla, armonios antrenata, ce semnifica, din punctul meu de vedere, o conditie ideala pentru confruntarea cu anticii si cu operele lor. Dupa o analiza extrem de lucida a conceptelor de mit si arhetip, cu popasuri prin comentariile cele mai avizate ale domeniului si cu decuparea unor sensuri avantajoase propriului ei demers, Ioana Petcu se opreste asupra asa-numitilor topoi, „figuri retorice, stocate in mintea umana, acolo unde se depoziteaza ideile [...] pot fi reactivaţi de fiecare data atunci cand sunt sesizati fie in text, fie in oricare alt loc (discurs verbal, semne vizuale concretizate in imagini)”. Asa se face ca mare parte din Urmasii lui Thespis este o incantatoare inventariere a unor astfel de topoi antici care, odata intalniţi de creatorul modern, declanseaza la nivelul acestuia atitudini ce il plaseaza in proximitatea creatorului antic. Toposul ochiului (Ion, Oedip rege, Electra), toposul nebuniei (Bacantele, Ajax, Hipolite), toposul efemerului, toposul calatoriei, toposul singuratatii – sunt doar cateva exemple din amplele si mereu surprinzatoarele investigatii hermeneutice ale Ioanei Petcu.
Impresionant este aparatul critic pe care tanara cercetatoare il are mereu la indemana. Si nu doar la bibliografie ne referim aici, ci si la remarcabile trimiteri spectacologice. Cum spuneam, in textele Ioanei Petcu filologul il striga mereu pe omul de teatru, iar omul de teatru raspunde, fara ezitare, acestui strigat. Scriitura foarte puternica, o vigoare hermeneutica remarcabila, siguranta si dezinvoltura in analize comparative, coerenta si concizie – iata atuurile mitofilei Ioana Petcu (termenul-epitet ii apartine lui Florin Faifer, cel ce semneaza prefata cartii de fata).
Ioana Petcu si-a impus, prin Urmasii lui Thespis, o ametitoare inaltime a stachetei. Si-a ars toate corabiile catre un tip de discurs mediu, comfortabil si caldut, iar, acum, nu-i ramane decat aerul acesta rarefiat al elitei. Cred in Ioana Petcu la fel de intens cum vechii greci credeau in zei si astept de la ea cam tot atat de mult pe cat asteptau muritorii de la cei vesnici.
*Guest writer pentru acest articol este Calin Ciobotari, jurnalist si critic de teatru.
