Matei Visniec la ZF sau Mansarda la Iasi cu vedere spre poezie

AltIasi: In privinta Generatiei ’80, din care faceti parte si care marcheaza cel mai clar inceputurile postmodernismului romanesc, se vorbeste de o orientare spre literatura engleza, mare parte dintre autori fiind studenti la aceasta specializare. Dumneavoastra ati ramas fidel literaturii franceze. Cum s-au concretizat aceste diferente de afiliere artistica in poezia aceleiasi generatii? 

Matei Visniec: La ora la care scriam eu poezie exista o fascinatie pentru Generatia Beat, desi poemele nu erau intodeauna nici foarte multe, nici foarte bine traduse. Nu stiu daca Generatia ’80 a fost inspirata direct de Generatia Beat. Eu am scris fara sa am habar de chestia asta. Il citisem pe Walt Whitman care-mi placea mai mult. Citisem poezie moderna, eram mai impresionat de Henri Michaux decat de alte nume. Citisem mai mult poezie romaneasca decat straina, desi, bineinteles, aparusera traduceri reusite din Kavafis, alti poeti moderni gen Ezra Pound. M-a format poezia romaneasca in primul rand, generatiile precedente. Generatia ’60 era foarte buna. Eu m-am hranit din Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Gellu Naum, Mihai Ursachi, Bacovia sau Tonegaru. La vremea aceea era o imensa oferta de poezie in Romania… Citeam totul, de fapt. Era o competitie in materie de vers, o cautare continua. Generatia ’80 si-a gasit si ea o voce speciala. O voce contestatara, cu un fel de ironie, de provocare, cu o poezie sociala, ludica, cateodata autoironica. Este interesant faptul ca noi stiam ca depindem de generatiile anterioare, dar, in acelasi timp, trebuia sa venim cu ceva nou, ceea ce s-a si realizat. Am venit cu o alta prospetime si datorita faptului ca am functionat foarte bine ca grup in jurul lui Nicolae Manolescu. Asta ne-a dat un sentiment de familie, o anumita forta cu care am deschis portile editurilor si revistelor. Fenomenul generatiei ’80 care a evoluat timp de zece ani incepand din ‘76 este unic in literatura romana moderna.

"Mai mult decat atat, teatrul din estul Europei dovedeste un mare profesionalism. Eu cand am ajuns in Franta am ramas uluit sa vad ca multi regizori isi faceau ei insisi scenografia, ori asa ceva era de neconceput in Romania."

AI: Cum ati observat dumneavoastra ca influenteaza trecutul socio-politic al unei tari receptarea unor piese precum Despre sexul femeii…, Occident Express, de la sala in care erau montate, pana la regie si reactiile spectatorilor?

M.V: Au fost spectacole care m-au surprins si pe mine. De pilda, Despre sexul femeii, camp de lupta in razboiul din Bosnia este o piesa realista, aproape jurnalistica, in care totusi am captat o drama personala: e o femeie violata in Bosnia, nu i se stie nationalitatea, apare un al doilea personaj feminin psiholog de profesie care vine din America sa faca actiuni umanitare pe teritoriul fostei Iugoslavii, e povestea prieteniei dintre acestea, a dramei razboiului, a barbariei. Ei bine, despre aceasta piesa ai zice la prima vedere ca este una istorica circumscrisa spatiului bosniac. Nu pot sa va spun cat de multa lume mi-a marturisit: “aaa, despre ceea ce vorbiti dumneavoastra noi stim deja multe lucruri, e ca si cum ati vorbi despre noi”. Eu am acolo mai multe pasaje referitoare la etichetele pe care diverse nationalitati, comunitati si le pun unele altora sau despre barbatul balcanic care, la modul general, are in el o forma de brutalitate exemplara, ce merita muzeificata. Rusii mi-au spus ca-l recunosc pe barbatul rus acolo, altii mi-au spus ”e ca la noi, aici in Maroc”. Piesa asta a fost jucata in Iran, Japonia si i-am intrebat “De ce va place? Ce va intereseaza?”, si ei mi-au raspuns ”prin aceasta piesa descoperim noi o lume, alte problematici”. Si ceea ce vedeau era de fapt drama puternica, adevarata, care li se parea universala, nu conta zona istorica, geografica in care se intamplase. Sigur ca de fiecare data regizorii, actorii s-au regasit cu o problematica a lor in acest text care nu vorbeste numai despre femeia violata, ci mai ales despre modul in care oamenii obisnuiti se transforma in bestii. Marea intrebare este cum, prin ce mecanism, in ce moment un om care este un tata de familie normal, care-si iubeste copii, se duce la slujba, vine acasa, mai bea la restaurant cu prietenii, dupa aceea se gandeste la binele familiei sale, dintr-o data pune mana pe pusca si-si omoara vecinul, ii violeaza femeia fiindca in adancul lui s-a trezit un fel de nationalism, de patriotism si brusc nu-l mai suporta pe cel de peste drum si considera ca toata comunitatea aceluia e formata din niste insi care trebuie, daca se poate, exterminati. Ceea ce s-a intamplat in aceasta zona a Balcanilor.  

AI: Teatrul este un limbaj universal, exista totusi o linie de demarcatie intre teatrul vestic si cel estic?

M.V: Nu, nu. Diferenta ar fi poate ca teatrul estic e mai bun. Mie mi-au lipsit intodeauna in occident actorii romani pe care i-am cunoscut in tinerete. Acei actori viscerali, interesanti. Mai mult decat atat, teatrul din estul Europei dovedeste un mare profesionalism. Eu cand am ajuns in Franta am ramas uluit sa vad ca multi regizori isi faceau ei insisi scenografia, ori asa ceva era de neconceput in Romania; un regizor lucra cu un scenograf care venea, citea textul, discuta cu regizorul si propunea o masina de jucat teatru, o instalatie. Existau deja doi artisti care colaborau la crearea spectacolului. Europa de Rasarit nu are niciun motiv sa fie complexata in fata teatrului occidental. Ca acolo, in Occident, s-au putut contura niste experiente extraordinare e adevarat. In acelasi timp sa ne gandim ca in plina epoca comunista Tadeus Kantor facea un lucru extraordinar la Cracovia, teatrul lui a fost o revelatie. Erau oameni care faceau pelerinaje in pivnita aia de la Cracovia ca sa vada ce face compania lui si sa asiste la Clasa moarta, celebrul spectacol creat de Kantor. Din punctul asta de vedere consider ca nu exista niciun fel de decalaj est-vest.   

AI: Cititi teatru romanesc contemporan? Putem vorbi de o tanara generatie de dramaturgi care sa va calce pe urme?

M.V: Sigur. Nu atat ca imi calca pe urme, ei s-au format intr-o realitate diferita si o capteaza foarte bine in spectacolele lor foarte sociale, foarte violente cateodata. Imi vine in minte numele Geaninei Carbunariu. Am vazut unele din aceste spectacole, imi amintesc unul care mi-a placut foarte mult - Ingerul electric al lui Radu Macrinici. Nu citesc foarte mult pentru ca prefer sa le vad. Nu am timp sa descopar literatura dramatica pentru ca asta e cu precadere vocatia regizorilor, actorilor. Exista intr-adevar o generatie acum. In anii ’80 nimeni nu scria teatru, eram aproape singurul. Dar acum chiar si unii autori din generatia mea, precum Liviu Ioan Stoiciu sau Nichita Danilov, am auzit ca au scos piese de teatru. Desigur, e chiar interesant pentru scriitori sa mai schimbe genul literar.

"Un text care este bine scris poate sa darame un presedinte chiar daca autorul nu iese niciodata in strada. In acest tip de literatura cred eu." 

AI: In studentie scriati si scenarii de film. Mai este cea de-a saptea arta printre preocuparile dumneavoastra culturale?

M.V: Am scris de cateva ori si am muncit mult pentru scenarii. Cand eram la Bucuresti, tanar scriitor, poet, am colaborat in acest domeniu cu Mircea Daneliuc, cu un alt regizor care acum traieste in Australia, Iosif Demian. Am scris scenarii de desen animat pentru Mihai Badica. Ei bine, nu s-au facut deloc. Niciunul nu s-a facut la ora aceea. In Franta am scris la un moment dat un scenariu cu Radu Boruzescu pentru o alta idee de film. Nici acela nu a fost realizat si intr-o buna zi mi-am spus STOP. Nu mai acord timp filmului; nu scriu decat teatru cand vreau eu, cum vreau eu, pentru cine vreau eu, fiindca atunci cand scrii film depinzi de prea multa lume. Depinzi de producatori, de bani, de regizor. Scrii la nesfarsit; nu am atat timp si nici nu e specialitatea mea. Povestile mele sunt interesante, multe dintre piesele mele ar putea fi adaptate pentru ecran. Au fost facute cateva dramatizari, de exemplu, pentru Frumoasa poveste a ursilor Panda povestita de un saxofonist care avea o iubita la Frankfurt. S-a facut ceva dupa Teatrul descompus sau Omul-Pubela, Si cu violoncelul ce facem, iar acum cineva lucreaza la un scenariu dupa piesa mea Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal.

AI: In cadrul recentelor proteste impotriva guvernului si presedintelui, o parte din tinerii poeti romani s-au implicat activ purtand bannere cu mesajul “poezia e in strada”. Ce parere aveti despre aceasta situatie?

M.V: Eu nu urmaresc intr-un mod sistematic viata politica romaneasca. Eu sunt specializat in viata politica si actualitatea internationala. De pilda, informatia pe care mi-o dati acum eu nu o stiam. Dar poezia intr-un fel sau altul isi are locul in strada. Eu si cei din generatia mea, in epoca cand scriam poezie, denuntam prin intermediul ei o anumita atmosfera, o anumita realitate, o anumita forma de absurditate. Acum, daca poezia poate sa il dea jos pe un presedinte, nu stiu, nu mi se pare ca a existat vreun precedent undeva. Un presedinte poate fi schimbat prin urne, prin vot. Cand poezia iese in strada nu ma intereseaza ce vrea sa faca ea cu presedintele, ma intereseaza daca este poezie buna, din mana unor poeti talentati. Poezia care-i bine scrisa, ea oricum darama zidurile, modifica mentalitatile si provoaca emotie. Daca trei poeti mediocri ies in strada si spun “noi cu poezia vrem sa-l dam jos pe presedinte” literatura n-a castigat nimic. Raporturile dintre poezie si politica sunt mai subtile, nu sunt chiar atat de directe. Asa pot sa iasa si romancierii in strada, si dramaturgii. Lupta politica nu cred ca este compatibila cu criteriile care domina viata literara. Un text care este bine scris poate sa darame un presedinte chiar daca autorul nu iese niciodata in strada. In acest tip de literatura cred eu.  

AI: Cum comentati sansele Iasului de a fi nominalizat pentru candidatura la Capitala Culturala a Europei in 2020?

M.V: Cred ca Iasul are mari sanse sa fie nominalizat pentru aceasta candidatura si sa devina Capitala Culturala a Europei in 2020, daca nu se prezinta Suceava. Daca se prezinta Suceava, care este orasul pe care-l sustin eu pentru ca eu sunt din Suceava, atunci nici Iasul nici Clujul si niciun alt oras din tara nu va avea nicio sansa (rade). Glumesc putin! Tot ce-mi doresc este ca un nou oras din Romania, dupa Sibiu, sa devina Capitala Europeana, fie el Iasi, Cluj, Suceava, Timisoara. Acest lucru va ridica prestigiul Romaniei in general, va exista o circulatie de turisti, de bunuri culturale, un mai mare entuziasm, o mai buna mediatizare in jurul acestui fenomen. Romania are numai de castigat daca unul dintre aceste orase care vor fi candidate va reusi.