De ce a murit Houellebecq?

Jed Martin este artist. De fapt, mai mult ceilalti insista ca el sa fie. Cu intreruperi ce ii delimiteaza foarte precis stadiile carierei, acesta fotografiaza harti Michelin si isi picteaza nostalgia fata de Franta industriala. Inca de la prima sa expozitie individuala, ajunge exagerat de bine cotat pe piata internationala a artei, ceea ce, insa, nu ii schimba cu nimic senzatia de a fi aleatoriu in structura lumii.

Jed traieste toate bufoneriile lumii culturale si ii lasa pe toti din jurul lui sa isi satisfaca cheful de absurd, intr-un decor general pe care imi vine greu sa nu il pun alaturi de cel din La grande bellezza. Atata doar ca Jed al lui Houellebecq e mai putin interesat sa se manifeste critic fata de societatea pe care o frecventeaza si, probabil, la inceput este si mai putin capabil de acest lucru. In schimb, Jep al lui Sorrentino este un personaj copt, care si-a incheiat procesul autoinspectarii, controland foarte bine dezechilibrul dintre cele doua lumi contrastante in care traieste.

Revenind, insa, la Harta si teritoriul, e important ca povestea lui Jed face o bucla semnificativa, in care apare ca personaj insusi Houellebecq, care isi face un portret sincopat, de om esuat, care respinge si cea mai firava forma de optimism, caracterizat de o mizantropie stralucita, de o minte ascutita pe care nu vrea sa o demonstreze in niciun fel si, in general, beat si nepasator.  

Houellebecq si Martin (intre care e o diferenta de varsta de 20 de ani) interactioneaza, insa nu atat din nevoia sa sustinere reciproca, de realizare a unui pact impotriva lumii artistice si a fandoselilor ei adesea penibile – ceea ce ajungi sa intelegi ca ar nu doar pueril, dar si hilar -, cat din simpla nevoie a acestuia din urma de a-si analiza ceea ce pare a fi, inevitabil, traseul lui: acela de a deveni la randul sau un Houellebecq.

Nu din nevoia de ajutor il cauta Martin pe Houellebecq, ci din simpla curiozitate; nu din dorinta de a-si schimba „destinul”, pus in fata unei posibile realitati deprimante, cum nici din aceea de a-si gasi un mentor. Totul tine, de fapt, de raceala autoanalizei, de dragul careia Houellebecq-autorul il si ucide pe Houellebecq-personajul, lasandu-l pe Martin fara precedentul unei imagini in care sa se recunoasca si, in acelasi timp, fara posibilitatea de a-si extinde personalitatea orizontal, refuzandu-i-se si orice relatie in afara de cele doua scurte momente pe care le-a avut in tinerete  alaturi de Genevieve si apoi de Olga.

Mi-a placut ideea de a forta putin nota, introducand povestea cu iz politist din jurul uciderii lui Houellebecq-personajul, intocmai pentru ca din lipsa ei de originalitate au fost derivate niste concluzii convingatoare referitoare la integritate si singuratate. Planul a fost, se pare, o interesanta opozitie intre povestia-cliseu si celalalt cadru al romanului, in care apare lumea culturala, cu aparent atat de mult potential, dar care se dovedeste a fi obositoare si infertila. Frumos procedeu, Houellebecq! Nu m-au incantat, insa peste masura dialogurile uneori pretentioase, pentru ca – si asta in neconcordanta cu specificul celor doua personaje – exagereaza putin preocuparea lor legata de sensul vietii. Cand miza e tocmai demitologizarea, un asemenea comportament nu face decat sa ridiculizeze personajele cand – mi se pare – nu prea era cazul.   

Probabil ca este deja evident ca una dintre preocuparile majore ale lui Houellebecq o reprezinta izolarea individului. Harta si teritoriul o confirma, mergand pana intr-acolo ca demasca orice iluzie sub care intotdeauna sta o realitate banala. Lumea e simpla, iar omul singur si de neinteles, lucru ce nu poate fi schimbat nici macar de dovezile intamplatoare – nu, nu poate fi vorba de mai mult de atat - de bunavointa.

O carte ce trebuia scrisa, al carei stil nu il gasesc in niciun caz fastuos, ci tocmai destul de retinut pentru a face loc unor idei coerente, solide si pe care le banuiesc a fi sincere pana la autodesfiintare. S-ar putea sa fie romanul preferat al unora.