De-a valma pe Platforma

Potrivindu-se stilistic, se spune, cu Sartre si Camus, Michel Houellebecq a electrizat, dupa o relativ lunga perioada de timp, proza franceza. Cu o biografie capricioasa, el va scrie pe masura: despre abuzuri, frustrari, despre deficiente sociale. A debutat cu poezie, dar pare a-si fi hotarat apoi o preferinta pentru proza, modul sfidator in care si-a scris romanele starnind controverse ce fac din Houellebecq un autor de-a dreptul viu, daca nu neaparat simpatizat la scara larga, atunci macar intrigant.

Comparat (nu intotdeauna favorabil) cu Particulele elementare, romanul Platforma nu s-a dezis de reactia fasta a criticii literare. Nu unanima, cartea fiind undeva la limita dintre farsa si un dramatism bine ticluit al „starii lumii”.

O sa-i fac dreptate romanului recunoscand ca realismul lui – atentie, subliniez – secvential m-a tentat sa il iau cam prea in serios si sa ii scuz mai greu toate ingrosarile de caracter si actiune, care de altfel sunt cu duiumul. Intentia acestor demersuri e de inteles (hiperbolizare, in fine, o antipatie necesara tragerii unui semnal de alarma etc), dar nu ascund totusi ca nu gust acest tip de exhibitionism literar.

Si daca nu am simtit nimic trecand prin cartea aceasta, e tocmai din cauza avalansei de senzatii si evenimente din ea; pur si simplu nu se potoleau putin ca sa am timp sa ma gandesc la ele. Le epuizam la foc automat - aici trebuie sa-i acord ceva credit lui Houellebecq pentru ca ii reuseste o analogie convingatoare cu una din temele romanului, si-anume consumerismul.

Explicandu-va acestea, imi asum riscul de a spune ca Plaforma m-a procopsit cu un personaj jenant: un Michel Renault insistand intruna pe un cinism de expozitie, care ne asigura categoric ca nimic din ceea ce-i descrie existenta nu spune, in realitate, prea multe despre el. Un personaj mereu in alta parte, plictisit de corvoada mediocritatii sale pe care el singur nu doar ca si-o reclama, dar si-o intretine si asuma emfatic de-a lungul intregului roman: „visele mele sunt mediocre”.

Concret, ce profil bifeaza Michel Renault? E functionar la Ministerul Culturii („De-acum incolo, concluzia mea este clara: arta nu poate transforma viata. In niciun caz pe a mea” – nu ca am fi martorii vreunei incercari...), are 40 de ani si ajunge sa practice turismul sexual in Thailanda (dupa de primeste o mostenire de la tatal sau ucis de un musulman – prima fraza a romanului, „Tata a murit acum un an” fiind un tribut adus Strainului lui Camus, dar poate si o aluzie la caracterul duplicitar al scrierii, prin functia ei parodistica). E ironic si mormaie. Placid, singur. „Nu ma deranjati, am spus, de fapt, nimic nu ma deranjeaza”. La fel de simplu cum le reuseste celorlalte personaje in atitudinea fata de Michel, tot asa s-a descurcat si acesta din urma: m-a lasat la fel de indiferenta cum ar fi facut-o povestea lui transcrisa intr-o stire obscura de la TV. Dar sa reiau firul povestii: o cunoaste intr-o vacanta pe Valerie si brusc, din impasibilitatea lui plonjeaza direct in zona unei verve emotionale nemotivate cu nimic de firul epic: „Am devenit atunci constient, putin cam neincrezator, ca o voi revedea si ca probabil vom fi fericiti impreuna. Era o bucurie cu totul neprevazuta, imi venea sa plang.”. Apoi, iesiri precum „iubirea ne transforma in sfinti” il fac de-a dreptul ridicol in contextul nivelarii lui emotionale pe care si-a sustinut-o fara oprire. Sunt extreme destul de greu de gustat intr-un spatiu redus la doar cateva zeci de pagini.

Apoi, banuiesc ca l-a amuzat pe Houellebecq sa-si puna personajul principal sa citeasca literatura de consum, in vreme ce el insusi a facut in asa fel incat harta romanului Platforma sa semene (aproape nepermis de mult, as zice eu) cu psihologia filmelor porno (de care chiar Michel face haz): act sexual de felul X, interludiu (in care personajului ii mai scapa totusi una-doua filosofii de viata), act sexual de felul Y, interludiu (da, neglijabil si acesta) etc. Si nu e eroticul acela seducator. Nimic senzual in nerabdarea naratiunii de a ajunge intotdeauna la aceste pasaje; de fapt, sexualitatea isi pierde ea insasi orice relevanta, desi ni se sugereaza ca ar ea ar fi totusi singura sursa autentica de viata.

Ca sa evit orice confuzie, nu m-a deranjat catusi de putin faptul ca e o carte explicita, cat faptul ca tipologii brute (personajele se incadreaza fie pe linia obiectelor erotice, fie sunt sclerozate, oricum mai toate triste) au pretentia sa se comprime apoi in fraze sententioase de felul „Sa traiesti fara lectura este periculos, trebuie sa te limitezi la viata, si nu e lipsit de riscuri”. Sunt idei mult prea comprimate pentru contextul lor, dar desigur, Houellebecq are intotdeauna salvarea prin pretextul ironiei...

Nu e o chestiune de credibilitate, ci de prea-plin: numaram o crima, un viol, un divort, cateva orgii, nu putine discursuri rasiste, un atentat terorist si-apoi o plafonare intr-un spital psihiatric, toate taifasuite de un personaj-narator. Desigur, alegerea perspectivei intradiegetice e una justificata de insasi natura intima a intamplarilor din carte, dar Houellebecq a simtit nevoia de inca un artificiu: ultimul capitol adauga „daca intentia mea, cand am inceput sa scriu aceste pagini, ar fi fost sa-mi alin suferinta, s-o fac mai suportabila, acum as sti ca nu e cu putinta”, cititorii fiind inca o data siliti la tensiune (e confesiunea lui Michel, acum un aproape sinucigas).

Stilul – asa cum il vad eu - pompos, afectat si deseori rigid al dialogului nu m-a ajutat nici el prea mult; si nici sa vizualizez prea bine alte personaje pe langa Michel n-am reusit, nici macar pe Valerie si Jean-Yves, care fosnesc totusi destul de des paginile romanului. Cat despre motivatia tematica a cartii, ea a fost marturisita de o comparatie cu senzatia pe care a avut-o personajul principal in copilarie, cand s-a urcat pe o platforma deasupra muntilor, frica resimtind-o abia sus, cand a inteles ce ar putea pierde... adica totul, asa cum s-a intamplat la maturitate.

E singurul moment in care personajul isi rationalizeaza trairile: nu mai are o perceptie de ansamblu, cantitativa asupra lucrurilor care-i compun viata, e un moment in care un lucru izolat il marcheaza adanc (pierderea lui Valerie); acesta e totusi unica clipa de luciditate (in care-si „trezeste sensibilitati neglijate”, The New York Observerer), Michel renuntand la cvasi-viziunea lui parca fara discernamant.

In final, reconstruind povestea, nu pot sa ajung decat la concluzia ca Houellebecq carpeste moralizator lumea, pe ascuns, dar se jeneaza intr-atata de planul lui, ca-l pune in actiune prin cele mai grosolane mijloace, luandu-se parca pana si pe sine insusi in deradere.