Ursuleti, fete si... cronica

Unul din ingredientele care-ti asigura succesul este, bineinteles, textul, al carui tip difera de la oras la oras (aici ma refer strict la cele in care exista o miscare teatrala, cum ar fi Clujul, Brasovul sau Bucurestiul) in functie de publicul pe care il are si care se imparte in doua mari categorii: texte care vor impresiona fie la nivelul constructiei, fie al lexicului sau al povestii si texte care vor educa. La noi inca se extrag texte din prima urna, rar gasindu-se fragmente dintr-a doua. Acest lucru e justificat prin faptul ca iti formezi astfel un public fix pe care il vei putea modela mai tarziu. Florin Caracala este unul din regizorii care incearca sa mearga cumva dincolo de simpla transmitere a mesajului, direct la verificarea faptului daca a fost receptat sau nu, lipsa scenei din local fiind un bun moment pentru a face aproape obligatorie participarea la piesa a publicului. Prezenta cortinei totusi ma duce cu gandul la un act teatral asemenator celui clasic care se cere cel putin comentat.

Textul a fost un pretext pentru actori de a improviza cat mai mult (acesta fiind un aspect pozitiv), insa diminueaza interventiile regizorale, le separa chiar prin sirul de actiuni pe care le fac cele 5 personaje, facandu-l pe acesta sa devina doar un supraveghetor timid, exact cum Florin Caracala nu este. Dupa ce am ras mai mult sau mai putin la jocul actorilor care m-au facut sa uit complet de poveste (exact aceeasi din trailer) care putea fi la urma urmei despre orice, a venit ca o caramida - nici macar aruncata, ci adusa cu zgomot in scena - mesajul, cel despre care autoarea piesei, Ana Cucu Popescu, spune ca e "destul de simplu: devenim inumani". Ce pot sa zic... forma care i-a dat-o ea mesajului ma face sa am o parere la fel de simpla despre dramaturgia contemporana: devine o forma fara fond. Acestea fiind spuse nu-mi ramane decat sa apreciez participarea fiecarui actor la jocul pe care i-l propunea celalalt.

Pe Alina Mandru am avut ocazia sa o mai vad jucand fie in productii ale Nationalului fie la Ateneul Tatarasi, de multe ori tot sub aripa lui Florin Caracala, care se pare ca i-a inteles actritei modul de a functiona intr-o situatie dramatica si ii lasa mana libera la experiment. Care de obicei ei ii iese, insa ar trebui provocata ceva mai mult cu roluri mai grele si aruncata o scena sub ea. Andreea Spataru are si ea o doza destul de mare din firescul improvizatiei insa, la fel ca in Jenny vs.Shakespeare si Mamma Mia, ramane blocata in niste clisee ale frazarii si expresiei faciale in care ar trebui sa nu devina prea comoda. Iustin Surpanelu nu numai ca nu este provocat, dar pare si speriat de aceasta idee, jucand la fel ca in Nora sau Examen de maturitate: confortabil si atat. Dumitru Georgescu este si el unul din actorii care merita exploatat mai mult in primul rand datorita gamei variate de expresii faciale pe care le are atunci cand nu face nimic, dar in rolul caramidei care transmite mesajul puseurile de profunzime deveneau ridicole. Despre Alexandra Cantemir pot sa spun doar ca in acest rol are doua moduri de a sta incruntata, care-i devin refren pe parcursul piesei, iar lui George Cocos ii strang mana pentru cel mai lung rol fara diactritice.

Nu a fost tocmai cea mai buna alegere a regizorului aceasta punere in scena, amintind acum de dozajul perfect dintre elementele serioase si cele comice din Flori, filme sau baieti insa a fost binevenita observarea unei echipe, pe care Florin Caracala are talentul sa o formeze. Daca doriti sa va rupeti un pic din sirul de actiuni cotidiene si sa radeti pentru a va elibera de stres, Hartii,ursuleti si fete este un spectacol de trecut in agenda.