- 3952
Urletul de la Baia Turceasca
In sfarsit, primul strigat de ¡INDIGNAOS! s-a auzit si la Iasi. Ironia sortii, s-a auzit la Baia Turceasca, si nu in 1955, data primei publicari a poemului The Howl in SUA, ci in 2011, la un an dupa aparitia traducerii in romana a poemului lui Ginsberg la editura Polirom. O alta ironie: spectacolul „Urletul” a fost realizat (adica nascut si facut) de Ionut a lui Caras de la Cluj. (moment in care sariti vreo 50 de oameni si ziceti „ceee, ca am facut liceul cu a lui Caras la Iasi, deci e iesean, frate”. Gresit! Ionut Caras este un om format la Cluj si o sa stiti exact ce spun cand o sa mergeti la spectacol.)
A venit asadar Clujul la Iasi ca sa strige INDIGNAOS! prin vocea masculina, inteleapta si sentimentala a lui Ginsberg. A ajuns aici la diferenta de o generatie, dar diferentele se opresc aici, pentru ca lumea e aceeasi. Traim in aceeasi lume ca si Ginsberg, acum si aici la fel de mult ca el atunci si acolo, o lume care i-a provocat un urlet de revolta, un urlet din emotie si din iubire fata de oameni, din sange si din carne, un urlet din rarunchi pornit din Realitatea simtita acut, simtita lucid. („Moloh, Moloh!” s-a auzit in Baia Turceasca mult dupa sfarsitul spectacolului...) Referintele din textele de si cu Ginsberg „inscenate” in seara de la Baie dau contextul contemporan autorului (ca sa intelegeti exact, google it: alan ginsberg the howl the beat generation), dar nu se circumscriu acelui cadru temporar.
Traim, desi cu alte referinte, cu alte nume, cu alti morti, cu alte greve, cu alte dezastre, cu alti oameni torturati in inchisori sau inchisi ca sa li se inchida gura, traim (in) aceeasi lume ca a anilor 50-60 – o lume in care prejudecata, nedreptatea, suferinta gratuita, ingustimea mintii, obedienta, lenea, lasitatea, teama fac loc unor dezastre si mai mari. Rasa umana isi reclama umanitatea, acesta este Urletul lui Ginsberg. Si umanitatea rezida in primul rand in bunatatea noastra, este Mesajul lui Ginsberg. Ginsberg nu poate fi separat de acest Mesaj pentru ca el constituie singura motivatie a exprimarii – in cazul lui, prin scris, prin poezie, prin propria biografie, asa cum nu putem separa The Beat Generation de Ginsberg, care a hranit-o estetic si ideologic (v. Wikipedia).
Insa inafara de actualitatea si franchetea textului - ambele exercitii atat de necesare intr-un oras adormit si obedient cum e Iasul -, de ce un astfel de specatcol? Pentru ca, dincolo de mesaj, este un spectacol intr-adevar frumos, adica emotionant (ceea ce eu, cel putin, caut intotdeauna la teatru, mai mult decat mestesugul exprimarii unor adevaruri partiale, cum e de multe ori). O productie multimedia (da, ajuta mult unui spectacol daca-l faci multimedia; a trebuit sa vina Bucurestiul sau Clujul sa ne-o spuna la Iasi) regizata numai bine cat sa te conduca prin text intr-un mod inteligent si emotional. Combinatia de recitare live, proiectii vizuale si muzica a dat spectacolului o plaja intreaga de stari si o senzorialitate care fac din productia lui Caras ceva extrem de serios si extrem de sexy in acelasi timp. Pentru ca are sarm, pentru ca te prinde, pentru ca nu te uita plictisit intr-un colt, pentru ca-ti da tot timpul ceva la care sa fii atent, ceva la care sa te gandesti, ceva ce sa simti.
Sa ne intelegem, inainte sa credeti ca m-a platit cineva pentru cronica asta (lol), spectacolul nu este „perfect” sau orice alt termen de cotare/ ierarhizare/ evaluare ati vrea sa folositi. In primul rand, e o productie facuta cu putine resurse (c-asa-i la noi, "nu e bani"), la care au dat o mana de ajutor si prieteni – unu a adus un cablu, altul a carat o lada, laptopul s-a restartat de vreo 3 ori (dar nu s-a simtit nimic in sala) si se pare ca abia urmatoarea reprezentatie (sa speram ca va fi vinerea viitoare, 2 septembrie) va include un efect vizual prevazut initial inclusiv pentru premiera (si despre care nu pot sa spun decat ca e un efect vizual cu skepsis regizoral, sic!). Deci e o formula de spectacol imbunatatibila si care cu siguranta ca va creste cat altele intr-un an, daca si numai daca, evident, este sustinuta.
Sfaturi practice: spatiul este folosit la maxim, deci aveti trei puncte de focus: camera principala unde se afla naratorul-recitatorul- actorul I. Caras (multa lume a preferat, la premiera, sa se uite doar la el. Caras, ia-o ca pe un semn ca ti-ai facut bine treaba, nu ca pe o indicatie a lipsei de atentie pentru ceea ce se intampla in restul spectacolului – martori oculari sustin prima explicatie.) Camera din spate gazduieste proiectiile video si saxofonul live (da, e un intermezzo foarte bun cu sax-ul!). In spatiul dintre este sugerata o lume subterana ghicita printr-o panza alba. Veti auzi de acolo, de dedesubt, sunetul constiintei unui om revoltat care urla.
Guest writer pentru acest articol este Laura Ariton, sociolog.
