Unde sunt padurile din noapte?

Bernard-Marie Koltès intra in categoria autorilor pe care i-as cataloga drept „ostracizati” in aria noastra culturala. Ca nu e montat la noi si ca, in consecinta, numele sau este cvasi-necunoscut s-ar putea explica pe fondul faptului ca nu este un dramaturg usor de tradus, avand o scriitura speciala, uneori chiar si pentru rostirea franceza. In goana pentru celebritate – virus de care majoritatea se contamineaza fara veste –, alegerea unui text cu meandre, dificultati si inovatii in ceea ce priveste logica frazei tine departe traducatorii care ajung sa prefere drumurile mai scurte, directiile mai cunoscute. Si ar fi bine sa fim sinceri: exista o problema importanta in ceea ce priveste traducerile fondului strain de dramaturgie modern-contemporana in limba noastra. Facand parte din generatia optzecista, Koltès a ajuns in Romania abia dupa 1990.

A avut parte de o montare la Studio Casandra (Pe cheiul de Vest, 1990-1991) si de patru montari la Roberto Zucco (la Teatrul German de Stat din Timisoara, la Teatrul National din Bucuresti, la Teatrul National din Iasi si la Teatrul Bulandra). Diana Nechit, de la Departamentul de Teatru al Universitatii „Lucian Blaga” din Sibiu, s-a incumetat sa se apropie de La nuit juste avant les forêts si sa traduca, astfel, unul dintre cele mai tulburatoare monoloage din literatura sfarsitului de secol XX. Un autoportret in preajma padurilor imaginare, Noaptea rasufla prin toti porii sai personalitatea dramaturgului din Metz. Ii reda zbaterile, tacerile si rabufnirile, boala si scurtele momente de acalmie in care, ca un vis palid, se intrevede fericirea.

Cristi Avram a rezonat cu febrilitatea si destinderile textului, cu poezia si furtuna din aceasta „lunga, unica fraza” dupa cum considera Noaptea si Patrice Chereau, regizorul care a lucrat cel mai mult cu Koltès – pana la fetisizare, am spune. Premiera pe tara, asadar, la Sala Studio UAGE, avandu-l in distributie pe actorul Ovidiu Ivan, a fost o reprezentatie care a demonstrat nu doar o interpretare de forta si o viziune regizorala patrunzatoare, ci si o recunoastere si un omagiu adresat aceluia ce s-a stins prea curand din viata, la doar patruzeci si unu de ani. Intelegand suisurile si coborasurile unui artist timid, sensibilitatile unui spirit fara liniste, Avram a transformat metafora noptii intr-un flacon cu pastile si padurea intr-o camera antifonata din care, in cele din urma, nu se mai poate iesi decat prin moarte.

Ca spectator esti invitat sa descoperi padurile din noapte, chiar si atunci cand ele par a fi in invizibil. Monologul koltesian devine ultimul gand inaintea trecerii spre dincolo, este fluturarea aripii mortii si expierea prin cuvant. In odaia in care peretii sunt inveliti in celofan, in care mobila e infasurata in straturi de plastic – dualism semantic intre protectie si apasatoare senzatie de sufocare –, un barbat hotaraste sa inghita un flacon cu pastile, fiindca stie ca numai asa poate gasi calea spre padurile si cerul indelung cautate. Cautate in singuratate sau printre ceilalti, cautate intr-o privire pe care o crezuse limpede si pe care a descoperit-o indepartata.

Odata cu noul roman francez, literatura europeana se desprinde de axa lui „eu” si „noi”, dominanta pana in anii ’60, si ia directia, uneori foarte acut catre „tu” / „voi”. Teatrul se raliaza noului tip de dialogism si, odata cu sondarile semioticii teatrale, se lanseaza in „ofertele” adresabilitatii pe linia persoanei a II-a. „Tu” pe scena devine o provocare de ambele parti, actor si partener, rupe bariera celui de-al patrulea perete, naste „filosofii” sau serveste drept pretext pentru viziuni regizrale de ansamblu. Intre Peter Handke, Margueritte Duras sau Nathalie Sarraute, exploratori ai valentelor mesaj-destinatar si pe taramul dramatic, „tu”-ul koltesian e un exercitiu de intimitate prin care limita dintre persoana I si a II-a se destrama. Singuratatea eroului din Noaptea pare a fi mereu la plural – vorbim despre diferite tipuri de singuratati, unde tu (frate, mama, trecator sau tu-celalalt-eu) potenteaza cand instrainarea, cand acuta nevoie de apropiere.

In monolog, Ovidiu Ivan exceleaza. Isi dozeaza energia, constinetizeaza fiecare pauza si fiecare avalansa a fluxului de cuvinte. Rezista si da sens unui personaj care e, inainte de gest, cuvant. Se concentreaza, se consuma, se regaseste. Isi insufleteste eroul, cu toate ca  e un caracter care iese din ceea ce s-ar putea numi „insufletit”. Ii da putere cu toate ca pare de o fragilitate greu de contestat, nu-l saraceste de umor, pe care-l trimite mai degraba in ironie. Textul il modeleaza ca pe un aluat, isi „incalzeste” personajul gradual si-l face, prin toate acestea, sa fie viu, credibil. Parca n-am mai vrea ca lumina din final sa clipeasca. N-am vrea sa iesim din povestea tipului care a alergat pe pod sa-si caute mama. O mama care s-a aratat candva si-apoi n-a mai venit. Am vrea ca fragmentele acestea spuse peretilor, spuse oamenilor aflati dincolo de ziduri, sa continue. Iar atata vreme cat senzatia de nesatietate e resimtita, teatrul inseamna ca traieste si ca e adevarat.

Noaptea face ca padurile sa fie reale, in final. Spatiul stramt, unde o lumina de neon aplatizeaza volumele, evolueaza rapid, in acelasi timp cu starea personajului. Peretii din celofan dau impresia ca se inalta, obiectele intr-o ordine aparenta sunt inghesuite in partea dreapta, cu o disperata dorinta de a-i da trupului sentimentul de liniste. Padurile invadeaza scena – prin simtul metaforic pe care Cristi Avram il are – atat prin lichefierea decorului, cat si prin senzatia de respirare usoara. Actorul se asaza peste hainele asternute pe jos – trup fara carne, alter ego mimat – cu o miscare in care greutatea corporala se imbina cu desprinderea de real. Iar ultimele replici aluneca pe buze ca un lichid caldut: „te privesc, frate, frate, eu am cautat pe cineva care sa fie ca un inger in mijlocul bordelului astuia, si tu esti aici, te iubesc, si tot nu stiu cum as putea sa ti-o spun, dar ce furnicar, dar ce bordel, frate, si apoi mereu ploaia, ploaia, ploaia, ploaia”. Daca Ovidiu Ivan cauta in maruntaiele personajului pentru a-l devoala si a-l aduce in fata spectatorului intreg si asumat, Cristi Avram are viziune deplina, atenta si o gandire regizorala de ansamblu. Un start bun pentru teatrul foarte tanar.

„Faire du théatre est la chose la plus superficielle, la plus inutile du monde, et du coup on a envie de la faire à la perfection” – spune Bernard-Marie Koltès. Traim cu acest sentiment al pierderii si al indragostirii de teatru in fiecare zi, microbul ce ne traverseaza sangele, ne incetineste respiratia si ne da tresariri pe care nu le-am fi crezut posibile. Iar pentru aceasta ii cautam formele perfecte. Iar si iar.

Noaptea dinaintea padurilor va fi reluat in luna mai la Sala Studio UAGE si la Teatru Fix, pe 3 si 17 iunie 2015.