Un teatru tanar la Fix

Si daca in aceasta formula se amesteca o seara de discutii despre arta, in care se combina o bere sau, pentru insomniaci, o ceasca mare de cafea, o seara care nu se mai termina – si nici nu vrei sa se mai termine –, cu Pink Martini sau chitara clasica a lui Maxim Belciug, atunci esti cucerit definitiv si nu pot decat sa te bucuri ca si in Iasi exista un loc in care tu, asa cum esti, putin boem, te simti ca acasa. O echipa de tineri „tine” acesta companie. Veniti din Targu Mures, Catalin Mindru, Stanca Jabenitan, Mihai Pintilei, ei sunt alternativa la montarile si evenimentele oferite pana acum de teatrele de stat iesene. Vaslasi contra curentului, cei trei aduc o perspectiva diferita, vie, asupra fenomenului artistic in „dulcele targ”, punand accentul pe dramaturgie contemporana si pe artistii de nisa. Raspunsul la aceasta initiativa putin cam iluzorie la prima vedere? Sala e plina de fiecare data, fie ca e un spectacol, o lansare de carte, un concert sau un vernisaj. Publicul iesean avea nevoie de asa ceva. Bravo Fixule!

Am surprins si noi cateva ridicari de cortina sau, mai bine zis, deschideri de usi, aici. S-a intamplat intr-o joi e o „productie fixa” asa cum isi numesc chiar cei de acolo proiectele teatrale, un spectacol pe textul lui Elise Wilk, in regia lui Adi Iclenzan. Insiruind intamplari aparent banale, S-a intamplat intr-o joi e, privit in anasamblul sau, o poveste simpla despre oameni. Oamenii asa cum sunt ei: cu normalitatea si stranietatea lor, cu obsesiile si nefericirile lor. Reprezentatia e construita din monoloage ale caror liant e faptul ca ziua de joi e pentru toti una nefasta, cand realul se transformă in ireal, cand limitele se topesc si suprarealitatea intervine in chiar cele mai obisnuite situatii, descriind curbe interesante ale destinului. O secretara (Stanca Jabenitan), un taximetrist (Catalin Mindru), o menajera (Ioana Grigoriu) sau un somer (Mihai Pintilei) sunt personaje pe care numele indeterminat le caracterizeaza, fiinte cu care ne intersectam poate zilnic, insa care au cate un episod interesant de expus, devenind astfel adevarate cazuri. O batrana (Laura Bilic) isi petrece timpul cu scrisori adresate unor personaje imaginare, cazand victima a serialelor televizate, asa cum in Requiem for a dream Sara Goldfarb devine si ea victima a televizorului si a publicitatii de pe micul ecran. O menajera ajunge, total accidental, vedeta jurnalistilor, in vreme ce o secretara se indragosteste de un barbat ciudat, mare colectionar de statuete cu extraterestri. Daca la inceput, nici o istorioara nu da senzatia ca ar iesi din tiparele firescului, pe parcurs actiunea creste intr-o acumulare de neobisnuit, iar evenimentele se precipita si frizeaza logica.

Oare nu fiecare dintre noi va fi simtit vreodata ca am avut ziua noastra de „nebunie”, joia noatra? In simplitatea lui, spectacolul merge pe acea nota a naturaletii mult cautata azi in literatura, in teatru si nu numai. La nivel actoricesc, impresioneaza Catalin Mindru in rolul taximetristului, dar mai ales in rolul batranului. Isi cladeste personajele cu atentie si, ceea ce e meritoriu, le da acea nota de sensibilitate de care au atata nevoie. In plus, e departe de a cadea in capcana recitativului, risc la care te poti expune ca interpret de monolog. Pare ca isi formuleaza textul pe loc, lasand timp gandului si sentimentului. S-a intamplat intr-o joi e un album cu franturi de viata, un album cu fotografii ale unor necunoscuti asa cum batranul din piesa a adunat in ani. Ne recunoastem in aceste poze mai mult sau mai putin, cu placerile noatre ascunse, cu gandurile noatre trasnite si fragilitatea noastra.

Laura Dimbu e la inceput de drum si chiar daca a mai montat un PMS pe texte de Slawomir Mrozek la Arte Bar in 2012, e inca o tanara regizoare in cautarea propriului drum prin nelinistea artei teatrale. Ceva insa deja se intrevede, caci atat in mai vechiul spectacol cat si in productia de la Fix cu textul Cameristele de Jean Genet, Laura Dimbu se concentreaza pe jocul actorului, preferand sa lase tot spatiul interpretarii si sa renunte la efectele care doar pot capta spectatorul, dand senzatia falsitatii mai degraba decat pe cea a credibilitatii, trasatura imperioasa unei asemenea alegeri. A aborda dramaturgia lui Genet este si o asumare a maturitatii creatoare, iar regizoarea se apropie bine de acest deziderat. Deloc usor nu e sa faci inteligibil jocul de roluri, efectul dedublarii, precum si relatiile dintre personaje minunat speculate la nivel de scriitura.

O piesa in trei – doua cameriste, surori, si o stapana – pune in lumina un episod tensionat din existența acestora. De fapt Genet, asa cum face si in alte opere dramatice, e un fin observator al diferentelor de clasa, fara a cadea in tiparele teatrului politic. Dincolo de drama celor trei femei, citim printre randuri revolta celor slabi impotriva elitelor. Regizoarea accentuaza latura psihologica a textului, marsand pe fluctuatiile comportamentului feminin, prin crizele si clipele de acalmie, dand intregului spectacol un ritm foarte bun. Dar Genet nu se rezuma doar la acest aspect si parca se pierde ceva din stilul inconfundabil al acestui autor, atunci cand politicul este exclus. Interpretele, toate studente la Universitatea de Arte “George Enescu”, isi dau toata silinta sa sustina lungile si deloc usoarele partituri. Atent studiata este relatia dintre cele doua cameriste – Claire (Alexandra Cantemir) si Solange (Ada Lupu) –, relatie care e contrapunctată de Doamna (Daniela Tocari). Alexandra Cantemir isi contureaza personajul incarcandu-l de teatralitate, bine temperata la final, cand decizia mortii se impune. Ada Lupu face opozitie cu partenera sa, jucand nebunia cu echilibru. Si Damiela Tocari e  la inaltime, reusind sa acorde gratie si naturalete unui caracter dificil, dominant si dominat deopotriva, delicat si nervos. In varianta Laurei Dimbu, Cameristele se transforma intr-o analiza a universului feminin, cu ingrijite contururi si interesante meandre. Nimic din acest univers nu-i scapa celei care a conceput spectacolului, iar actritele sunt, în mod evident, constiente cat de important este sa sustina ansamblul si sa gandeasca atent miscarile si reactiile. Vant bun din pupa ar trebui sa-i uram si Laurei Dimbu a carei cariera abia incepe cu furtuna sa ascunsa si cu nedumerirea din ochii ca de copil ai tinerei artiste.