Un roman, un film, un spectacol – Sint o baba comunista

S-a vorbit asa despre drama istorica romaneasca, despre opera dramatica a lui I. L. Caragiale, valabila doar pe scena si in realitatea romaneasca, exemplele putand sa continue. Dar nu pot gasi un raspuns clar, probabil si pentru faptul ca vin din lumea teatrului unde am fost adesea martorul unor reusite revizitari in formula scenica, montari care, fie bazandu-se pe actualizare, fie ducand subiectul in zona universalitatii, au dat viziuni noi asupra unor scrieri impregnate de specific.

Asa se intampla, de pilda, ca spectacole dupa texte de Visniec, din care multe, mai ales cele din prima perioada a carierei autorului, au referinte strict in realitatea romaneasca dinainte de ’89, functioneaza foarte bine si pe scenele franceze. Asa se intampla cu Rabelais scos din oralitatea paginilor si din marca epocii sale de Silviu Purcarete sau cu o puzderie de texte pe felia teatrului documentar care, aparent, au sens numai in perioada la care fac referire si in care sunt actuale. Si totusi, de multe ori, ceva ramane intraductibil, fie intre generatii, fie intre spatiile diferite.

Aceeasi intrebare mi-a revenit la spectacolul Sint o baba comunista care a avut premiera la Ateneul Tatarasi, la Iasi, in scenariul si regia lui Lucian Dan Teodorovici. Cum e receptata povestea Emiliei si care va fi destinul ei in urmatorii ani erau chestiuni care ma nelinisteau undeva, subconstient, pe tot parcursul spectacolului. Sunt atenta la scenele din atelier, ascult bancurile atat de vii inainte de ’89, sesizez nuantele din dialogul Emiliei cu scriitorul si nu ma pot opri sa nu ma intreb cata savoare mai au ele pentru un public tanar, pentru ca, nici pentru cei care le-au trait rezonanta nu mai e aceeasi ca in acele vremi. Subiectul comunismului pe baza caruia atatea scenarii au curs si atatia artisti si-au exprimat conceptiile va ramane el „inghetat” in timpul lui? Ne-am desensibilizat in fata acestui cliseu? Cu trecerea anilor, bancurile cu „tovarasul”, cu Bula, secventele cu „soparle” se vor transforma in mici curiozitati pe care le vom traduce mai mult sau mai putin usor?                                                                               

Daca in vara aceasta, pe 23 August a avut loc premiera filmului omonim la Bucuresti, apoi in intreaga tara, atunci, luand in calcul si montarea de pe scena ieseana, autorul Dan Lungu poate sa considere ca romanul sau si-a gasit replici fericite. In ambele cazuri, de scenariu s-a ocupat Lucian Dan Teodorovici, insa daca filmul se indeparteaza de trama narativa initiala, speculand, poate din capriciul regizorului Stere Gulea, destinul fiicei risipitoare a familiei Apostoae si a relatiei parinti-copii, in detrimentul subiectului creat in jurul viziunii nostalgice asupra comunismului, spectacolul pe asta mizeaza, vrand parca sa recupereze ceea ce marele ecran diminuase.

La nivel de conceptie, pendularea intre trecut si prezent, acele flashback-uri pe care le refuza Stere Gulea, considerandu-le desuete, ajung, in varianta scenica, un joc al teatralitatii. Din poveste se iese si se intra cu mare usurinta, scenaristul norocos dublat si de regizor s-a folosit de text si de multiplele spatii ale salii pentru a da posibilitatea ca efectul magic sa se poata implini. Astfel, se construieste o metafora frumoasa a povestitorului devenit spectator (Emilia si scriitorul care o intervieveaza privesc scena unde se reconstituie amintirile), a privitorului din prezent care revede chipurile trecutului. De fapt, ideea care transpare si din paginile romanului bine speculata regizoral este aceea referitoare la felul in care privim. Privim si vedem lumea dupa cum ne definim in launtrul nostru. Unii sunt „babe comuniste” – cu toate ca sintagma a devenit atat de comuna, incat sensul s-a extins, s-a deteriorat, avand doar conotatie peiorativa. Altii sunt ironici, judecand in necunostinta de cauza. Cadrele se multiplica pirandellian, si ajungem sa ne uitam cum se uita personajele la o poveste care nu le mai apartine.

Spectacolul trateaza intr-o nota sentimentala, la fel si cartea, oameni si situatii pre- si postrevolutionare, insa daca in roman formula lecturii imi permite sa inteleg si punctele incriminatorii, aciditatile, devastarea, din mizanscena nu percep decat latura „protectiva”. In viziunea lui Dan Teodorovici nimeni nu e vinovat pentru cei aproximativ patruzeci si cinci de ani de alienare pe care i-a trait Romania – poate nici nu-l intereseaza sa faca in vreun fel dreptate. Dar plutirea intr-un eseu teatral ce nu depaseste poezia nostalgiei nu mai capata atunci niciun scop.

Mizanscena e tinuta intr-un ton mediu, pe toate planurile. Nici ironia, nici umorul, nici tensiunea, atat de necesare in aceste circumstante, nu trec de bariera „cumintelui” care submineaza, din aceasta pricina, toata constructia. Actorii, de obicei tentati sa pluseze, sunt si ei retinuti acum, lasand impresia unei stari generale artificioase. Plictiseala e mimata, gesturile sunt previzibile pentru ca nici interpretarea nu e asumata. In linii mari, e de apreciat naturaletea Pusei Darie, in rolul titular, rolul de compozitie facut de Sorin Cimbru (Hondrila), energia lui Adrian Marele (Mitu) si bunele accente gasite personajului sau de Viorel Varlan (Dorofte). Andreea Spataru (Emilia in tinerete), Andreea Lucaci (Aurelia) si Cosmin Panaite (Scriitorul) nu straluceasc, iar Dumitru Nastrusnicu (Seful) apeleaza la solutii actoricesti cu care ne-a obisnuit. Am trait un sincer regret pentru ca i-am vazut pe aceeasi actori in alte productii unde reusesc sa depaseasca zona de confort, aratand virtuozitate, verva si vitalitate. Poate a lipsit ritmul, poate liantul de forta, ceva care sa inchege si sa dinamizeze. Absenta coloanei sonore e o mare provocare in teatru (ca si in film). Am vazut montari care facusera din aceasta o experienta de succes: sunetele amplificate din Purgatoriul lui Castellucci, clinchetul portelanurilor miniaturale din Livada de visini aflata sub semnatura lui Strehler, interactiunea cu obiectele si ritmul zgomotelor produse in Ultima banda in regia lui Pinter. Sint o baba comunista se deritmeaza si din pricina absentei oricarui fond sonor. Nimic nu sustine, din pacate, „muzica” spectacolului. Scenografia, semnata de Titus Ivan, nu s-a remarcat in vreun fel si, oricum, a lasat impresia ca o parte din ea era refolosita din decorurile mai vechi. Un spectacol de criza intr-un teatru care se confrunta cu criza?  E regretabil ca Ateneul Tatarasi nu-si regandeste strategia manageriala pentru a reusi sa sustina cu adevarat productiile pe care le scoate in public. Caci, in mod paradoxal, depinde foarte mult cum si cu ce faci „teatru sarac”.

Nu stiu ce soarta va avea „baba comunista” mai departe – daca va fi inteleasa ca o relicva, ca o bizarerie, un reper sau daca va ajunge sa fie ignorata. Dar cum in vara, dupa premiera productiei de pe marele ecran, un critic precum Gabriela Lupu isi incheia cronica prin indemnul „Mergeti la film, dar puneti apoi mana si pe carte”, eu as fi indreptatita sa spun „Luati cartea, mergeti la teatru si apoi la cinema” - ordinea putand fi aleatorie, dar pasii ramanand obligatorii pentru inetelegerea fenomenului in intregime. Macar atat sa castigam dupa caderea comunismului – intelegerea fenomenelor, de orice natura ar fi ele, in ansamblul lor.