Un Pusti cu alura de Copil Mare

Ideea Institutului Francez si a Facultatii de Teatru din Iasi de a da intalnire in aceasta toamna regizorilor in formare si publicului si-a gasit gazduire la Teatrul Fix. Astfel ca s-au petrecut patru seri cu spectacole care, chiar daca au fost anuntate sub aceeasi eticheta – montari ale textelor din dramaturgia moderna franceza – au iesit din numitorul comun si s-au individualizat puternic, cum era de asteptat, marcand diversitatea si facand sa se vada cu mare claritate patru modalitati de intelegere si patru stiluri. J’aime la scène a fost, de fapt, o intalnire si un test. A fost dialogul purtat intre cultura franceza si tinerii creatori ai scenei din Iasi, dintre text si intruparea fizica. Apoi, la finalul fiecarui spectacol, la dezbateri, s-a creat un foarte viu dialog intre sala si regizori sau actori, ocazie in care s-a testat receptarea celor prezenti – unii fideli fiecarei seri, altii aflati doar in trecere. Dar si tranzitul a spus ceva despre starea noastra. Discutiile tinute chiar pe scena sau in cafenea nu s-au focusat doar pe analiza reprezentatiilor, dar adesea, inevitabil, au deviat pe carari conexe si s-a vorbit despre spectacolele de nisa si riscurile pe care acestea le implica, despre rolul traducatorului in teatru si despre cum ar trebui sa se aseze relatia traducator-regizor, manipularea spectatorului; au fost atinse si subiecte mai indepartate, care au tinut de aspectele sociale sau politice, cum ar fi paradoxurile discriminarii, feminismul, Occident versus Orient. Dezbaterile au demonstrat prin forma pe care au luat-o, ca omul zilelor noastre este parca mai obisnuit sa priveasca si mai putin sa comenteze ceea ce vede, ca, oarecum bizar, cu cat i se inoculeaza mai puternic ideea ca traim intr-o era a comunicarii, cu atat comunica mai deficitar. Altfel, constructive au fost aceste intrevederi, pline de substanta si inovatoare pentru artisti sau pentru necunoscatori. Regandirea acestor momente intr-o varianta mai complexa, dar care sa starneasca mai usor spiritul critic, credem noi ca ar putea reprezenta un plus al editiilor viitoare.

J’aime la scène, in intregimea sa, a semanat cu un pusti nelinistit care inca isi studiaza mersul, figura, felul in care se exprima, dar care are deja o maturitate in toate aceste gesturi. Spectacolele au traversat modernismul francez ajungand pana la autori contemporani, cunoscuti spatiului iesean. Cu emotii, prima seara, i-a fost dedicata lui Albert Camus, Cristian Avram, student in anul al II-lea la sectia de Regie, deschizand drumul cu abordarea Neintelegerii. Decizia a fost indrazneata cu atat mai mult cu cat artistul a experimentat prin cunoscutul text. Propunerea facuta a fost aceea de a „extirpa” personajul Jan, lucrandu-se totul din perspectiva celor trei eroine: mama, Martha si Marie. Daca la prima vedere varianta aceasta ar putea parea deconcertanta, dar privita cu atentie e un demers care se sustine intru totul. Cristian Avram pluseaza aceasta latura a feminitatii si o expune din diferite unghiuri. E cand terifianta, cand protectiva, cand tematoare, trista, nostalgica ori pietrificata. Femeia e mama, sora si iubita, toate la un loc, tripla infatisare care, prin natura sa, aboleste masculinitatea din univers. E drumul pe care merge regizorul, indepartandu-se de stilul lui Camus, dar reusind sa surprinda absurdul si sa sondeze interiorul celor trei personalitati distincte. Relatiile „se citesc” cu usurinta si, mai mult decat a cauta motivatiile in text, regizorul le amplifica, despartind scena in doua, in stanga evoluand prezentul textului – mama si Martha care il ucid pe Jan -, iar in partea cealalta, Marie, ridicata pe un cub resimte in tacere intreaga tragedie care se abate asupra iubitului ei. De o mare sensibilitate este imaginea celor doua spatii care comunica atat de bine prin cuvant si prin gestualitate. Utilizarea semnelor scenice a fost facuta pe de-a-ntregul, si scena cu obiectele sale a capatat rost. Faina e simbol nu doar pentru pantecul matern si fecunditate, dar si pentru moarte, praf si uitare. Urmele lasate pe podeaua alba se sterg sub alti pasi ce se astern, sub alte dare ce se intiparesc, modificand la nesfarsit „harta”. Faina devine semnul efemeritatii, caci nimic nu e viata omului. Fiinta e victima neintelegerii care guverneaza tot universul. Ada Lupu – a carei expresivitate corporala este aproape desavarsita – si Roxana Marza au alunecat in teatralitate, fie numai prin gesturi, fie prin rostire si atitudine. Alexandra Bandac (Martha), mult mai interiorizata, n-a lasat sa-i scape nimic de sub masca, actrita consumand, arzand totul inlauntru. Avram a reusit o replica bine articulata in textul lui Camus, cu analiza extratextuala, cu speculatiile fine, cu accente poetice. Inceputul de drum a fost promitator.

A doua seara a fost dedicata iubitorilor lui Beckett, Dumitriana Condurache realizand un spectacol dupa Sfarsit de partida care a impresionat profesionistii scenei. Cu o distributie de exceptie, Andrei Grigore Sava si Ionut Cornila, regizoarea ridica un Beckett corect, lucrat pana la cel mai putin vizibil detaliu. Lucrul facut la lupa de artista a fost rasplatit pe masura, atat prin aplauze, cat si prin aprecierile ce au urmat reprezentatiei, in cadrul discutiilor. Am remarcat rotunjimea montarii, felul in care a fost ea slefuita si impecabilul ritm pe care l-a prins aceasta, niciodata previzibil, niciodata monoton. Folosindu-se de toate posibilitatile scenice, Dumitriana Condurache a reliefat cele mai importante trasaturi ale scriitorului franco-irlandez: ironia, bufoneria inhibata-inhibitorie, ludicul, chiar trivialitatea, dar si sobrietatea, senzatia de sufocare, inchiderea absoluta a spatiului. Temele majore care traverseaza dramaturgia absurdului sunt prezentate cu fidelitate, ochiul privitorului nemaiavand decat sa le culeaga si sa le treaca prin filtrul mintii spre a le constientiza si spre a medita. Caci, da, pana la urma spectacolul e o invitatie la gandul ce-si cauta drumul printre intrebari. Astfel, singuratatea, relatia dominat-dominant, victimizarea si, implicit, sacrificiul, rasul surd, absenta sunt cele mai importante locuri atat la nivel de text, cat si in privinta constructiei scenice. Actorii s-au aflat in fata unei probe dificile care a constat in depasirea legilor clasice de interpretare si intrarea intr-o zona ce tine strict de spiritul beckettian. Regia nu a uitat ca scenografia are un rol covarsitor in conturarea atmosferei si a liniei generale, ca poate potenta ceea ce scriitura lasa sa se inteleaga. In aceste conditii cutia neagra a scenei a ajutat enorm semantica montarii, iar contrastul cu lumina rosie – de altfel o provocare pentru regizor – a fost accentul necesar pentru zona expresionista in care interpretarea poate sa trimita Sfarsit de partida. Cu toate ca artista a optat pentru pastrarea unui singur cuplu din doua initial existente in text (Nell si Neg nu mai apar in aceasta varianta), aceasta viziune s-a integrat cu precizie, avand sens si forma bine definite.

Jean Genet, un scriitor putin cunoscut teatrului iesean si in general, putin prezent pe scenele romanesti, a fost adus in J’aime la scène de absolventa Laura Dambu. Cameristele, un spectacol care a avut premiera cu cateva luni in urma, e o productie care s-a maturizat, a prins carne si a devenit profesionist in adevaratul sens al cuvantului. Pastrand un echilibru intre ariditatea genetiana de suprafata si un comic bine speculat printre randuri, Laura Dambu a realizat o constructie stabila, in care ritmul sustine trama evenimentiala. E o montare in care regia e abia sesizabila, rezumandu-se la lucrul cu actorul. Lasat fata in fata cu actorii, spectatorul le citeste naturaletea, dar si teatralitatea, modalitati de abordare ce apar atunci cand e cazul. Cuplul Ada Lupu (Solange) si Alexandra Cantemir (Claire) este punctat in contrabalans de Daniela Tocari (Doamna), ajungandu-se astfel la o structura complexa de relatii intre personaje. Stapan si servitor, liber si constrans, arivist si om simplu sunt doar cateva dintre perechile pe care se alcatuieste jocul actoricesc. Publicul a avut posibilitatea de a cunoaste un Genet foarte aproape de spiritul sau – spre regretul nostru i-a lipsit revolta care, in subsidiar, caracterizeaza condeiul dramaturgului francez. Aceasta cale aleasa de regizoare n-a putut decat sa ne bucure, intrucat in alte situatii am fost martorii unor eronate mizanscene, cand artistii parca nu-si doreau altceva decat sa foloseasca textul ca pretext al propriilor onirisme.

Zilele tanarului regizor au fost inchise cu productia Teatrului Fix, Plangerea mesei si a scaunului, in regia lui Bogdan Palie, student in anul terminal la Facultatea de Teatru din Iasi. Cu un scenariu la granita dintre dramaturgie si poezie, semnat de Benoit Vitse, ceea ce am putut vedea la Teatru Fix a fost o lectie pe seama noastra, despre noi, un dialog intre lirica imaginii in miscare, teatru si cuvant rostit. Regizor si dramaturg au vorbit despre problemele societatii actuale, acrosand, putin in dezordine, momentele mari ale istoriei mondiale: actele de terorism, revolutii, perioade de criza. Inteligenta a fost montarea, caci s-a creat un paradox intre felul violent, claustrant in care apar imagini proiectate si senzatia de subtilitate care se naste in acelasi timp. Pentru ca, intr-adevar, o imagine oricat de puternica ar fi, oricat ar cauta sa detabuizeze, sa socheze, sa-si impresioneze privitorul, tot pe atat te determina sa cauti mai mult in ceea ce ascunde ea, in ceea ce inca nu a spus. Iar sub acest aspect reuseste spectacolului lui Bogdan Palie: iti da totul si totusi te lasa cu foarte multe intrebari, te lasa sa cauti in abisul dintre lucrurile, gesturile ori cuvintele explicite. Actorii, Catalin Mindru si Stanca Jabenitan, au fost, de data aceasta, putin cam recitativi, nu au amestecat trairea in text, incercand o distantare neta si fata de text si fata de sala. Poate singura secventa in care s-au unit poezia, sensibilitatea si sinceritatea a fost monologul spus cu franchete de Catalin Mindru in fata spectatorilor – un om gol, gandind despre trecutul sau, despre fiul sau, despre felul in care cu buna stiinta ajungem sa ne facem rau: „nu suntem nici orfani nici vaduvi, suntem redusi la simplitatea si la durerea neantului. Ce doresc sa va spun astazi de aceste vieti mutilate, repet, de aceasta suferinta si de aceasta indignare provocata de acesti morti, este ca am atins foarte simplu ultima fututa de picatura a paharului. Am ajuns sa atingem ultima fututa de picatura a paharului pentru ca singura chestie care conteaza pentru voi, incepand de la puterea absoluta care nu genereaza decat nenorocire, sunt banii, incurajarea concurentei, a fututei voastre de «competitivitati» si a consumismului demasurat, ce sunt alte feluri de a numi violenta”. Nu primesti lectii pe scena, poti doar sa te repliezi asupra-ti, sa-ti acorzi cateva clipe si sa te indrepti in tine, sa-ti iei pulsul.

Cele patru seri in cadrul dramaturgiei franceze si a viziunile scenice ale tinerilor artisti, cu varfurile lor si cu ipostazele lor experimentale, s-au dovedit un exercitiu benefic al teatrului care iese din institutii si se arata publicului in plin proces de formare si de afirmare. Apartenenta si individualitate au fost cele doua coordonate pe care s-a trasat cu claritate proiectul J’aime la scène. Regizori cu glasuri felurite, unele inca definindu-se, altele bine reliefate, si-au dat seama cum apatin unei generatii prin intalnirea astfel prilejuita, cum publicul le apartine si cum ei apartin unui public. Variatiunile „grupului” dau, de fapt, si dinamica lui, iar profilul fiecarui artist  ramane inserat in panorama vasta fixata in timp si atat de fluida in memoria spectatorului. Intr-un fel, Iasul are foame de asemenea evenimente in care cunoasterea si recunoasterea sunt dovezile ca proiectul este unul reusit, evenimente in care i se dau publicului niste repere prin prezenta criticilor, a scriitorilor si prin dialogul deschis ce vine din directii opuse. Speram ca aceasta formula de interogatie si multiple raspunsuri este una care va castiga in timp si care se va apropia mai bine de starea culturii noastre, cu zonele ei sensibile, cutumele si desincronizarile ei, apropiere prin care nu se va obtine decat o vizibilitate mai buna a ceea ce traim si facem. J’aime la scène este un pusti simpatic, un Gavroche care, dincolo de infatisarea sa si serioasa si nostima, si-a asezat bine in interior atitudinea, dorintele, expectantele, a gasit un loc in peisajul disparat al culturii iesene, facandu-se remarcat pe fagasul sau.