„Teatrul romanesc se invarte intre performanta si mediocritate absoluta”

AltIasi: Este septembrie si tu esti la Iasi, nu la Venetia...

Adrian Tamas: Da... insa intr-un fel sunt si in Iasi si la Venetia, pentru ca atunci cand am ajuns in Iasi pentru proiectul de la Ateneu, am descoperit ca aici exista un lac numit Venetia. Prima data am ras. Apoi am vazut ca e si un lac care se numeste Chirita... Ei bine, dupa ceva timp mi-am pus problema cum as putea sa folosesc aceasta polivalenta – Venetia de Iasi si Venetia de Italia – in spectacol. Geografic pot spune ca sunt aproape de Venetia, lacul Venetia; totusi e un contrast atat de mare intre lac si laguna veneta, unde dincolo de fluxul turistic se intampla si o groaza de evenimente culturale (Bienala de Arta, festivaluri de toate soiurile, distractii cu artificii si cate si mai cate), incat e pacat sa nu ma folosesc de distanta asta aproape hilara in ceea ce fac acum.

 A.I.: Interviul nostru se vrea a fi unul serios, desi nota de inceput nu se prezinta chiar asa...

 A.T.: Nu facem decat sa fim in ton cu Mazilu. El are talentul de a pune intr-o nota comica realitati frapante. Eu am descoperit in Frumos e in septembrie la Venetia un filon romantic. Adica nu foloseste atat de multe din soparlele care existau in dramaturgia acelei perioade. In Inundatia, cealalta parte a spectacolului meu, am decis sa ma despart de valentele ce aminteau de anii de dinainte de ’90.

 A.I.: Pe tine la Iasi te-a adus Mazilu?

 A.T.: M-a adus prin concursul de proiecte de la Ateneul Tatarasi. Se propuneau cinci texte: un Caragiale, Molière, Marivaux, Cehov si Mazilu. M-am oprit la cel din urma pentru ca imi oferea tipul de teatru de care ma simt eu apropiat. Cel in care poti introduce formule noi, instrumente noi de teatralizare si remixare a unor texte clasice. Am construit totul polifonic: personajele din Frumos este in septembrie se continua in Inundatia, cele doua cupluri fiind mereu prezente in scena. Am facut niste filmari la Ciric / lacul Venetia (care vor aparea in videoproiectii) si am descoperit ca foarte mult din melancolia primelor intalniri se leaga si de perioada cautarilor care la un moment dat intra in mlastina obisnuitului. Cand totul se transforma intr-o baltoaca a cotidianulu in care el si ea devin doi inamici ce au nevoie de acest razboi de bucatarie.

Ca supratema am incercat sa-l aduc pe Mazilu in lumea noastra, in capitalism. Inundatia nu e una propriu-zisa, ci e una de obiecte, consumista. Asa cum e in prezent si Romania. Tara in care patura de mijloc consuma foarte mult, in care se produce foarte putin, in care se importa mult, prin urmare valorile romanest actuale se dezbat in jurul a ce detii si a cat detii. Tocmai de aceea oamenii sunt validati dupa cat de mult au cumulat.

 A.I.: Nu ti-e frica de faptul ca Mazilu ar putea sa se transforme intr-un simplu pretext?

 A.T.: Nu. Pentru ca in permanenta am urmarit firul rosu al povestii maziliene. Si in Frumos e si in Inundatia desfasurarea evenimentelor pe scena e pastrata ca in text. Polifonia la care ma refeream mai sus nu inseamna deturnarea sensului, ci ea leaga cele doua piese si le incheaga intelesul. Cuplul din Frumos este in septembrie poate capata trasaturile hiperbolizate ale cuplului din Inundatia. M-am folosit de efectul bulgarelui de zapada. Intermezzo-ul dintre ele explica intrucatva de ce se ajunge de la ceva idilic la ceva grotesc, iar finalul l-am gandit deschis. Exista acolo o unda de speranta.

 A.I.: Tintesti catre ce fel de public?

 A.T.: Sigur ca toata lumea e binevenita la spectacol, dar eu ma adresez mai degraba prin mesaj celor din zona yuppies (young professional). Poate tocmai de aceea am renuntat la glumele datate ale lui Mazilu si am vrut sa ma concentrez pe ceea ce poate fi valabil si azi.

A.I.: Despre Mazilu am mai vorbit si ne vom intoarce in curand. Dar vreau sa vorbim si despre Adrian Tamas – un nume nou pentru publicul nostru. Tu, din orasul cu faleza si cazino, ai plecat in capitala, iar de la Universitatea Politehnica te-ai indreptat spre U.N.A.T.C., pentru un vis: pentru regia de teatru. De unde pasiunea pentru teatru – o pasiune care te-a determinat sa abandonezi un drum deja inceput?

A.T.: Constanta e un oras cu faleza, dar cu foarte putina cultura si cu si mai putin apetit pentru asa ceva. Iar fenomenul asta negativ nu e de ieri, de azi, ci de multa vreme. In Bucuresti am descoperit ce inseamna un spectacol bun, caci am frecventat destul teatrul independent si teatrele consacrate. Apoi am mers la diferite festivaluri ce se petreceau in Bucuresti, prilejuri cu care am putut sa cunosc si ce faceaun teatrele din tara si de peste hotare. Apoi, daca e sa mai pun la socoteala si cele cateva cursuri de la Litere pe care le-am frecventat neoficial... Iata cum s-a creionat dorinta mea pentru a ramane in teatru. Am intrat la regie din prima si am terminat in 2010.

A.I.: Colaborarea cu Sandu Dabija, spuneai intr-un interviu, a contat foarte mult pentru tine. Lucrand ca asistent de regie la Phyramus & Thisbe 4 You, ce-a contat pentru gandirea ta regizorala, foarte frageda, atunci?

A.T.: E adevarat ca, in acea perioada, cel mai mult m-a marcat, asistenta de regie facuta la Sandu Dabija. Mai facusem inainte asistenta de regie la un regizor american, Gordon Edelstein, care a montat Vrajitoarele din Salem la Teatrul din Constanta. De la el am invatat cum sa fii pragmatic in teatru, cum sa-ti lasi orgoliile mici si periculoase, cum sa te echilibrezi daca lucrurile nu merg asa cum crezi tu ca ar trebui sa mearga. In mod clar m-a ajutat mult mai mult practica la scena decat teoria de pe bancile academice. De la Sandu Dabija am invatat cum sa lucrez relaxat, dar profesionist, cum sa fiu foarte metodic si aplicat in lucrul cu actorii si cu ceilalti oameni implicati in proiect. La Phyramus & Thisbe 4 You am inteles ca nici un autor nu e sacru si ca in orice text clasic trebuie gasit adevarul care rezoneaza cu timpul si simtirea noastra. Si Mazilu de la Ateneul Tatarasi va fi la timpul prezent. Am lasat la o parte vremurile deja imemoriale ale comunismului pentru o buna parte a publicului tanar.

A.I.: Ai montat atat in sistem independent, cat si in sistem de stat. La Green Hours, la Teatrul Tineretului Piatra Neamt, la Constanta. Daca ar fi sa faci o lista scurta, bifurcata, cu avantaje si dezavantaje, ce-ai enumera mai curand?

A.T.: Avantajul de a lucra intr-un teatru de stat il reprezinta bugetul mai mare alocat pentru un spectacol si trupa care e – cu unele mici exceptii – tot timpul acolo. Dar in sistemul independent libertatea e mai mare. In sistemul de stat trebuie sa faci spectacole care sa cheme publicul larg. In mediul independent poti sa fii si mai experimental. Dar si intr-un loc si intr-altul unele teatre au ajuns sa fie mosii personale, dar asta e compensat de teatrele care sunt deschise artistilor tineri care vin cu propuneri de alternativa.

A.I.: Crezi ca acum in 2015, teatrul romanesc este perfect in virtutea inertiei sau are hibe?

A.T.: Facand comparatie cu alte geografii teatrale pe care am avut ocazia sa le observ, cum sunt Anglia si Polonia, as spune ca teatrul romanesc se invarte intre performanta si mediocritate absoluta. La Ramnicu Valcea, de exemplu, teatrul a reusit sa se revitalizeze, dar intr-un oras precum Pitestiul, mai mare si cu alte resurse financiare, teatrul e complet prafuit. Nu cred ca finantarea este problema, pentru ca daca vrei sa faci teatru bun, poti sa-l faci si cu un buget mare, dar si cu unul mai mic. In Bucuresti exista spectacole mediocre cu decoruri senzationale. Exista deja oameni de teatru oameni consacrati cu spirit tanar, cum sunt Gianina Carbunariu, Alexandru Dabija, Radu Afrim, Mihaela Michailov si lista poate continua, dar sunt si artisti tineri cu un suflu extrem de imbatranit.

A.I.: Tu ai cateva realizari pe plan profesional care arata ca ai inceput cu dreptul. Hai sa ne imaginam ca in locul meu, aici, pe scaun, ar fi un tanar care vrea sa se faca regizor, ce i-ai spune?

A.T.: Mie mi-ar placea ca in locul tau sa stea chiar Adi Tamas si lui i-as spune sa trateze meseria asta cu seriorizate, sa fie mai deschis in relatiile cu ceilalti. Iar daca ar sta un tanar, cum propuneai tu, i-as spune sa nu se creada cel mai bun, ci sa fie constient ca are mult de invatat de la ceilalti. Realitatea teatrului e chiar o lege a junglei in care cei mai rezistenti ajung pana la capat. Unii rezista si pentru ca li s-a transmis asta genetic, vin din familii care sunt cu state vechi in teatru. Dar eu cred ca nu e de-ajuns doar sa fii mostenitor. Trebuie sa fii si bun in ceea ce faci.

A.I.: Prima data ai montat la Green Hours, apoi te-ai indreptat catre provincie. Ai fost nevoit sa pleci din capitala si sa-ti faci CV-ul mai departe in provincie?

A.T.: In ceea ce priveste invatamantul artistic lucrurile stau de multa vreme intr-o cangrena. Acum, de pilda, se incearca reformarea UNATC-ului, unde si aici exista mai multe tabere... Insa noua ca studenti ne era greu, iar ca sa revin la intrebare, e foarte dificil sa patrunzi in sistemul teatral romanesc. Si-am fost nevoit sa ma indrept spre provincie sa vad ce sanse am. La Piatra Neamt am avut doua colaborari care s-au concretizat destul de frumos. Cand am lucrat la Constanta, n-am facut-o ca un constantean, ci ca un om care vede orasul din afara.

A.I.: Si pentru ca tot ai amintit de Teatrul Tineretului, acolo ai realizat Fetita soldat, spectacol cu care Ingrid Robu a obtinut premiul pentru cel mai bun One woman show la Gala Star de la Bacau (un premiu foarte proaspat in primavara anului 2015). Tu ai semnat acolo regia, iar Mihaela Michailov, scenariul. Mihaela e cunoscuta pentru stilul ei documentar de a trata subiectele. Cum a functionat intreaga echipa?

A.T.: La Teatrul Tineretului am propus textul dupa ce am vorbit cu Mihaela. Ea imi trimisese mai multe texte, iar eu am ales Fetita soldat. Anul trecut am realizat in cadrul Festivalului International de Teatru Pentru Publicul Tanar de la Teatrul „Luceafarul” un spectacol lectura. Am ales-o pe Ingrid pentru ca-mi trebuia o actrita care sa tina piept unei partituri extrem de dificile, in care o copila de opt ani lupta cu armele copilariei pentru a apara viata bunicii. Cu Mihaela de data asta colaborarea a fost la distanta. Am facut insertii video, preluate tot din textele ei, reprezentate de statusuri de pe Facebook, dar care aveau forma unui scris de copil.

A.I.: Revin la ultimul tau proiect, care se apropie vertiginos de premiera. Am vorbit despre Mazilu, despre tine, vreau acum sa ne spui cateva cuvinte despre echipa de la Frumos e in septembrie la Venetia – sunt acolo actori profesionisti si debutanti. Apoi mai sunt si oameni din alte zone implicati. Cum functionati?

A.T.: La foc maxim. Am dat casting si acolo mi-am ales actori: Beatrice Volbea joaca si concepe partea coregrafica, Ana Hegyi si Catalin Cucu apartin la randul lor zonei profesioniste, iar Arun Cotic e inca student. Singurul pe care-l cunosteam deja din echipa era Andrei Cozlac, cel care se ocupa de videoproiectii. Apoi ni s-a alaturat Ioana Bodale. Textul a fost mixat impreuna cu actorii, astfel ca lucrul pe text a fost organic. In paralel am realizat miscarea coregrafica si filmarile (de filmari s-a ocupat Ioana Bodale). In pauzele dintre repetitii am mers chiar pana la... Venetia... de Iasi – ca sa ne intarcem la polisemia de la inceput. Coloana sonora e editata de mine, va fi compusa in mare parte din sunete, zgomote, intreruperi care tulbura ritmul sau il duc in alta zona. E o combinatie intre clasic si electronic si reprezinta, cum bine poti sa-ti dai seama, o componenta importanta in spectacol.

A.I.: Intrevezi si un viitor al spectacolului?

A.T.: Ma gandesc la o vizibilitate de festival, cum sa nu. E bine sa facem cunoscuta „Venetia de Iasi”.

(Imi este foarte clar, oricat de oficiali am incercat sa parem pe parcurs, vom incheia tot in nota maziliana.)

A.I.: La Iasi esti pentru prima data implicat intr-un proiect consistent. Mai vii la noi?

A.T.: Sigur, mi-as dori. E un oras pe care-l cunoscusem pana acum doar in trecere, veneam mai ales pe perioada verii cand lucram in domeniul branding-ului. Acum l-am descoperit in septembrie cand mi se pare mult mai efervescent. Se deschid stagiunile teatrale, se intorc tinerii din vacanta, studentii repopuleaza urbea... Simt asa niste vise de capitala europeana care traverseaza bulevardele ... E frumos in septembrie la voi.