Slaba inima de boxer

Prima impresie e foarte buna: decorul arata fain (pereti tapetati si coscoviti; incaparea pare sa fie o camera de spital/ azil; un pat cu schelet de fier, fara lenjerie, un scaun, un dulapior), chiar minimal. Incepe prima scena: sintem intr-un ring de box iar promoterul galei ni-i anunta pe cei doi concurenti (insasi „eroii” acestei comedii) care intra pe usa din spatele salii, pe muzica specifica; luminile usor disco par „din alt film”, dar senzatia creata e uluitoare!

Totul e perfect, regizorul m-a convins, sint all in. Se termina momentul mentionat, iar in scena ramin doar cei doi: pustiul e imbracat in haine de munca, in timp ce mosul sta in scaun cu rotile (incaparea e, deci, camera lui de azil). Muzica s-a oprit, lumina e normala si avem de-a face cu un prim soc. Ceea ce urmeaza e teribil de plictisitor si lipsit de dramatism. Intriga apare si ea (pustiul e detinut si munceste in folosul comunitatii – trebuie sa renoveze camera al carui decor l-am descris la inceput), insa e foarte slaba si neconvingatoare. In locul lui putea fi si Papa – atit de terna e atmosfera creata. Pustiul vorbeste singur, pentru ca mosul nu scoate niciun cuvint. Dupa 20 de minute aflam ca acesta din urma e un fost boxer, pustiul a intrat in inchisoare acoperind un prieten si e indragostit si nu stie cum s-o cucereasca, insa eu sint pe picior de plecare. Pina la urma, fostul boxer incepe si el sa vorbeasca, insa dialogul creat e la fel de monoton ca si monologul pustiului de la inceputul piesei.

Stiam despre piesa (inainte de a o vedea) ca e despre intilnirea a 2 generatii, iar personajul mai batrin ii da diverse sfaturi de viata celui mai tinar – text moralist, asadar. Dar cind aceste sfaturi suna precum „lasa-i un trandafir la usa; de mai multe ori”, constientizez ca particip la un spectacol lipsit de inteligenta, care se adreseaza, eventual, unor copii de maxim 16 ani. Plictiseala persista si decid sa plec.

Ceea ce vreau sa evidentiez nu este ca am plecat la mijlocul piesei ci faptul ca Inima de boxer este o frauda si nu merita in niciun caz sa va pierdeti timpul cu ea. Regret cele 30 minute pe care i le-am acordat. Dupa ce am iesit de la Ateneu, ma uit pe afis sa vad numele regizorului – Radu Ghilas, acelasi om care m-a plictisit inca si mai tare cu o alta piesa esuata, In container.

Evitati acest spectacol!