Scurtissime despre oameni ai teatrului din secolul XX - inceputuri

Omul de teatru elvetian (regizor, scenograf) incearca in cariera sa un moment de ruptura cu traditiile inceputului de secol XX. Asemanator scriitorilor, literatilor avangardisti aminteste, asa cum se vede in fragmentul citat ca receptorul de arta moderna (public sau om ce munceste efectiv pe scena) trebuie sa faca tabula rasa din tot ce se cunostea pina atunci pentru a putea face loc noilor conditii de evolutie a artei spectacolului.

Appia e cel care a regindit punerea in scena a operei lui Richard Wagner, rupind cu traditiile invechite de a juca in costumele concepute cind autorul era inca in viata. La fel actioneaza si in ceea ce priveste decorurile. Accentul cade in conceptia sa pe jocul si importanta luminilor, lumina insasi fiind cea care creeaza noi spatii si stari de spirit. Appia este adeptul decorului ritmat, al decorului tridimensional, cu planuri inclinate si orizontale, pe niveluri diferite, creind locatii distincte. In aceasta scenografie care va renunta la principiul trompe l'oeil-ului, la decorurile pictate, actorul isi are semnificatia sa aparte. Tot ce inseamna actorie (mimica, gesturi, rostire) se muleaza perfect pe tipurile de spatii si-si are tridimensionalitatea sa. Nu mai este un obiect care se misca, ci este o fiinta a carei viata vibreaza armonic cu spatiul, un spatiu conceput atit ca locatie, cit si ca lumina si sonor. Daca teatrul traditiei de care doreste sa se rupa scenograful elvetian este cel al realism-naturalismului, opera de arta vie a acestuia poarta in centru seminificatia fanteziei.

Totusi afirmatia de mai sus isi are partile sale de neadevar: Appia insusi nu face tabula-rasa (asa cum nici poetii avangardisti nu au facut vreodata), ci incearca mai degraba o reformulare a conceptelor din trecut si o reasezare a valorilor. In teatrul lui Appia, actorul, regizorul si scenograful constituiesc o unitate. De altfel si colaborarea cu muzicianul si pedagogul Dalcroze este una fructuoasa in privinta studiilor de euritmie (Scoala de la Hellerau, 1910-1914).

Edward Gordon Craig

"Atunci cind interpreteaza operele dramaturgului, cu ajutorul actorilor sai, al scengrafilor si al altor mestesugari, el (regizorul) este insusi mestesugarul-sef. Dar cind va sti sa combine linia, culoarea, miscarile si ritmul, va deveni artist. In acea zi nu vom mai avea nevoie de dramaturg. Arta noastra va fi independenta."
(L'Art du Théâtre, apud, Banu, George, Michaela, Tonitza-Iordache, Arta Teatrului, Bucuresti, Editura Nemira, 2004, pp. 235-236)

Craig, acest homo conceps (omul cu doua capete, unul al simbolului, iar celalalt al realului) ne pare a fi persoana care incercind sa revolutioneze tendintele realist-naturaliste ale inceputului de secol XX, parcurge o cale lunga intre teoria si practica dramatica. Daca reusitele pe planul artei spectacolului sunt deosebite (On ne badine pas avec l'amour din 1893, Electra, Hamlet din 1903), in cartile pe care le-a lasat, unele afirmatii par socante nu doar pentru lectorii din trecut, dar si pentru cei actuali. Celebra problema a supramarionetei (The actor and the ubermarionette, articolul din revista "The Masck", numarul 2, 1908) chiar si azi, in urma atitor experimente teatrale, poate parea deplasata de la un anumit punct in colo. Cerintele exagerate de cunostinte totale pe care un om de teatru trebuie sa le indeplineasca, ramin in continuare imposibilitati teoretice (sau utopii). In interviul din care am spicuit replica de mai sus se expune viziunea asupra regizorului (denumire care apare abia in secolul XX, din termenul german). Cel care-si dorea teatrul golit de actori, cel care considera ca artorii sunt impropiu numiti "artisti", arata cu precizie in L'Art du théâtre, ca regizorul este cel care reuneste cu privirea sa de ansamblu sa adune toate semnele care compun un spectacol; regizorul este in acelasi timp un artizan, dar si un artist. Este artizan in munca sa organizatorica si de analist al unui text si este artist in momentul in care poate scoate la iveala nuantele subtile ale textului in viitoarea mizanscena.

Totusi termenii pe care-i foloseste sunt abstracti: linia, culoarea, miscarea si ritmul. Poate ca pe undeva se apropie de Appia, asemena acestuia vazind unitate intre actorie, scenografie, muzica si un anumit ritm care sa le inchege intr-un tot. Dar de ce sau de unde aceasta furie de negare a dramaturgului? Desigur se citeste intr-o indepartare, undeva, nevoia de a ne desprinde din ce in ce mai mult de tirania cuvintului pe scena si de a intelege din ce in ce mai bine si mai in profunzime semnul teatral. Desigur ca Gordon Craig este cel care-si doreste, asemenea lui Artaud, un teatru de imagini, un teatru in care actorul se pierde intr-o atmosfera vasta, mareata. Dar asta nu inseamna ca nu mai e nevoie defel de scritura/scriitori. Un spectacol poate fi un mix-art (de unde textul sa lipseasca si in care sa se vada doar miscarea, sa se auda doar ritmul, muzica), insa chiar si acolo este nevoie de un scenariu minim. Ne place intotdeauna sa-i admiram curajul lui Craig care in plin realism, in plin simbolism vine cu astfel de pozitii excentrice, dar pina la urma adevarul nu este unul al limitei intinse la maxim, ci al nuantelor si al ponderarilor rationale.