Schimbarea oamenilor de neschimbat

Franz Kafka si Daniil Harms, expresionism, suprarealism si avangardism, putin din teatrul cruzimii si elemente de provenienta Tadeusz Kantor - asa arata esafodajul stilistic al productiei de la Sala Cub. Pe aceasta structura solida formele cosmarului se multiplica, iau amploare, un vis urat se catara peste alt vis urat, escaladeaza furibund, ajungand sa creeze senzatia de sufocare. Iar fulgeratoarele momente de umor mai degraba iti ingheta intentia de a rade: esti capturat tu insuti intr-o masinarie a senzatiilor ce se indreapta spre tine dinspre scena. Pentru ca se vorbeste despre tortura, pentru ca vezi imagini proiectate care te trimit cu gandul spre suferinta si martiriu. Dar mai ales, pentru ca realitatea devine flagranta, e mai clara in aparenta ei absurda, in conturele ei fantastice. Pentru ca realitatea frusta te copleseste, si ca intr-un teatru foarte scurt harmsian, iti dai seama cu din ce in ce mai multa durere ca tu esti de fapt actorul principal. Textualism. Teatralizare. Pseudo-conventie. Replicile nu doar ca-ti sunt adresate – aproape ca textul ar putea fi spus cu fata spre sala –, dar au si o claritate extraordinara, care face sa dispara dimensiunea atemporalitatii in care intamplarea e fixata. Apoi te poti vedea, limpede-cristal, pe scena: fie victima, fie calau, fie observator neputincios sau ignorant, fie despot rupt de orice realitate.

Regizorul, deopotriva autor al textului, cladeste din cuvinte, cu actori si obiecte, povestea unor oameni, luati de nicaieri si de oriunde, o poveste despre un om care nu a fost judecat (cat de usor se intrevede filonul kafkian acum), dar care e arestat si urmeaza a fi torturat, in prezenta unui observator oficial. Tot dialogul care se vrea a fi de multe ori logic, insa care sucomba de fiecare data in relativitatea termenilor, redeschide problematica modului de a face dreptate, asupra a ceea ce inseamna adevar atunci cand notiunea e folosita de catre cetate. Discursul nu e infertil, Schimbarea nefiind doar un al spectacol – un alt text – care recicleaza subiecte vechi de cand lumea. De fapt, marea suferinta intervine atunci cand vezi ca orice ar crede personajele (bun sau rau), orice afirmatie pe care o fac este doar aparenta. „Schimbarea” e o fantosa colosala, din pricina faptului ca toti se fac ca traiesc. Se dezic foarte usor de principii, judeca stramb si nu au nici un reper in care sa se sprijine.„Intelectualul” se arunca dupa resturile aruncate in graba de niste copii, ca si soldatul gardian care viseaza sa scape intr-o alta tara, unde, evident, are impresia ca va fi mai bine. Fostul presedinte e inlocuit cu o „fata” mai tanara, singura prezenta imbracata in alb, dar care ascunde o piele si mai veninoasa decat umilii tortionari de prin adancurile inchisorilor. Totul pare: victimele nu sunt victime, judecatorii sunt cuprinsi de funambulesca frica in fata greselii, iar singurul fapt adevarat, inalienabil – moartea – e luat in derizoriu. Personajele sunt multumite in spatiul lor ingust, sub cerul tern sub care – frumos spus – viseaza ca traiesc. Vom pleca, vom face, vom schimba – toate la viitor, un viitor care nu devine niciodata prezent. O schimbare care si-a pierdut sensul in replicile rostite, un cuvant care e mai degraba ridicol, uzat, confuz. Nimeni nu-si doreste sa schimbe nimic, noii idoli fiind doar copii mai inalte ale celor vechi. O masina de tortura, alambicata, monstuoasa prin minutia prin care pregateste moartea, dar si poetica prin irealitatea ei e inlocuita cu o ghilotina. Eficienta la toate capitolele. Economie de timp, de personal... de poezie.

Actorii vor sa ne convinga, iar regizorul le-a dat ustensilele si artificiile de care aveau nevoie. Cu vreo doi ani in urma, o remarcam pe Ada Lupu in Hamletmachine (regia Giorgos Zamboulakis), comentandu-i forta si curajul de a se exprima pe scena. Prestatia ei din Schimbarea, ma face sa-mi intaresc incredera ca aprecierea de-atunci, de la inceputul carierei, nu a fost defel lipsita de fler. In rolul Condamnatului – un soi de travesti, dar declarat – Ada surprinde prin echilibrul cu care-si trateaza personajul. Nu-l apara, nu-l incrimineaza, uneori da senzatia ca e si ironica la adresa lui, dar intr-o buna masura ii e si simpatic. Isi da libertate, crede in ceea ce face si asta il determina si pe spectator sa creada; se joaca, inventeaza, se foloseste de modulatiile vocii si de limbajul corporal. Ada Lupu e un fel de copil matur, in care candoarea e sporadica, iar rudimentarul, o  linie de forta. Constantin Puscasu este dibaci croitor de personaj, iar de data aceasta, incredintandu-i-se rolul Ofiterului, da forma perfidiei, decupeaza in el cu sensibilitate, coase cu fire intepatoare si-n cele din urma ii da amploarea grotescului. Puscasu incheaga viata personjului, nu doar prin arta sa, ci si prin puterea de a arata (cel putin publicului familiarizat) mereu un alt personaj. Actorul detine acest secret al „inteligentei personajului”, iar asta il face sa straluceasca, acolo, sub lumina stranie a reflectorului.

Distributia e restransa si include nume importante ale scenei iesene: Pusa Darie isi conserva fortele in rolul Femeii, cum face in felul sau si Doru Aftanasiu (Soldatul), Haruna Condurache alege calea sigurantei de sine (Vizitatoarea), iar Cosmin Panaite are o prezenta destul de scurta, dar careia reuseste sa-i creioneze caracterul piezis.

In loc de incheiere: „-Stii ce, a spus Vanea, netezind pe masa un caietel - haide sa scriem o poveste.

-Haide - a spus Lenocika, asezandu-se pe scaun.” – asa incepe Poveste de Daniil Harms. Doar ca de fiecare data cand incepe sa scrie, Lenocika ii spune ca povestea pe care vrea s-o astearna pe hartie a mai fost spusa. Dupa mai multe incercari cu „A fost odata un rege”, „a fost odata un fierar” si asa mai departe, lui Vanea ii vine ideea sa scrie o poveste despre el.

„A fost odata un baietel pe nume Vanea....

-Si despre Vanea exista o poveste - a spus Lenocika: - A fost odata un baietel Vanea si a venit el odata la...

-Stai, - a spus Vanea - eu voiam sa scriu o poveste chiar despre mine.

-Si despre tine s-a scris o poveste - a spus Lenocika.

-Nu se poate! - a spus Vanea.                                                        

-Iar eu iti spun ca s-a scris - a zis Lenocika.

-Si unde s-a scris? - s-a minunat Vanea.

-Cumpara revista Cij nr. 7 si acolo ai sa citesti o poveste despre tine insuti - a spus Lenocika.

Vanea a cumparat revista Cij nr. 7 si a citit chiar povestea asta, pe care tocmai ai citit-o si tu.”

Asa e si-n Schimbarea. Te asezi in fotoliu, se sting luminile si incepe un „a fost odata un Condamnat si un Soldat, si o Femeie, si un Judecator...” Iar pe masura ce actiunea se tot dilata, iar replicile iti sunt din ce in ce mai cunoscute, iti dai seamna ca era vorba despre tine. Tu erai Condamnatul odata, iar alta data ai fost Vizitatoarea sau Presedintele sau... E despre tine. Du-te la Teatrul National sa-ti vezi povestea. Si se mai spune acolo povestea unui scriitor dintr-o familie de evrei, cu o sanatate subreda, dar cu un ochi patrunzator si tenebros, un functionar pe nume Franz Kafka. Dar si a unui autor de istorioare pentru copii, care a murit de inanitie in inchisoarea ruseasca – il chema Daniil Harms. Asa ca, Vanea, du-te tu la teatru sa fii dezbracat de povestea ta si-apoi s-o vezi desfacuta, ca o haina de ploaie, in fata ta. Priveste-o cu ochi limpezi. Cum o gasesti? Neschimbata, nu?!