Scena inchisa e scena pustie

Spectacol complex pina la heteroclit, cumva motivat si de continutul scenariului, realizarea de la Teatrul "Vasile Alecsandri" este replica perfecta a teatralului. In fond, acum se poate vedea o reactie directa pirandellista cu accente noi din partea regizorului. Intr-un haos ordonat, daca ar fi sa utilizam o formula contradictorie, se construieste pseudo-realitatea in care pasesc "actorii": Diamante, Cromo, Spizzi, Battaglia, Sacerdote, Lumachi, Contele si Contesa. Ei sunt aceleasi personaje care vin dintr-o zona necunoscuta, dintr-o viata care nu le mai apartine pe care o povestesc, in care se recunosc si pe care ar vrea sa o recupereze sau, cel putin, sa o retuseze. Asemenea unei schite. Sunt cei care se afla intr-o eterna cautare a sinelui, asa cum se afla atitea alte personaje. Insa diferenta reiese din felul in care cautarea se face si din rezultatul ei (rezultat care poate fi un raspuns cert, sau poate fi o absenta, o dez-iluzie). Adusa in azilul fanteziei vrajitorului, tarim aflat intre basm si realitate, cum se precizeaza de la inceput, Ilse ar vrea sa recupereze parte din trecutul ei, trecut care se confunda in esenta cu fiinta ei, cu ceea ce este ea. Trupa contesei, paiate ravasite la rindul lor precum stapina, paseste in tinutul straniu cu gindul de a gasi un autor atit pentru doamna lor, cit si pentru ele. Par a dori un autor pentru fiecare. Gestul e recurent in opera dramaturgului italian si este gestul comun atitor altor scrieri, atitor altor fiinte de hirtie. Doar ca in ceea ce-i priveste pe Ilse, sau pe Mama, pe Tata, chiar si pe Hinkfuss cautarea si regasirea lor vor descoperi golul din ei, tragediile lor miniaturale, micile lor pierderi care dezvelesc derizoriul: pe de o parte e vorba despre golul interior, despre un personaj in interiorul caruia nu e nimic, un fel de manechin care se misca singur, iar pe de alta parte este vorba despre un gol mult mai mare, unul care inghite universul. O pojghita pulsatila inveleste intregul, dar inlauntru nu este nimic. Simtul regizoral reda ideea in mod criptat, cu finete. Frumoasa poveste a Sgriciei este transpunerea metaforica a corpului teatral, a corpului golit de sine.

Acelasi joc este reluat in scena inchipuita pentru Contesa: fragmentul din Copilul schimbat reia simbolul balotului de paie asemanator ca forma unui prunc infasat, care insa este desfacut si din care nu mai ramine nimic. Paiele se amesteca in asternutul din trasura saracacioasa a Ilsei. Simboluri refacute, intr-o continua metamorfoza. "Aratarile" asa cum le numeste Pirandello sunt in noua viziune scenica actori-masti, prezente comice cu usoare tente grotesti. Ele au o coregrafie care aminteste de dansurile si cintecele asemanatoare tarantellei italiane sau de figurile intruchipind plasmuitul dans macabru. Camera aparitiilor din vila lui Cotrone este pentru text locul visului, a acelei stranietati care e nota a realului; iar pentru spectacol ea reprezinta locul teatrului - un teatru al mortii, aproape asa cum il vedea Kantor (1). Locul unde totul invie, dar cineva tine sforile vietii. Mizanscena depaseste stadiul miraculosului, raminind totusi in coordonatele fantasticului. Insa toate elementele de artificiu, scamatoriile cu licuricii, minunile luminii, mastile, fiintele imaginare, tot aerul este inchis intr-o cutie (a scenei) - un ochi imens se deschide asupra cutiei si asupra homunculusilor care se rotesc acolo. Spectatorul, parte din scena inchisa, sesizeaza privirea cuprinzatoare de deasupra.

Dar Purcarete merge mai departe si Pirandello la rindul sau, ceva mai subtil, la nivel de text. Dumnezeul-ochi, ipostaziat fie in Ingerul O suta unu, fie in Cotrone, acest batrin meneur du jeu, este un fel de balot din care poti lua paiele si le poti risipi oriunde. Magicianul (in interpretarea naturala a actorului Sergiu Tudose) e un personaj blind, simpatic, mai degraba om decit erou de poveste. Pentru Sgricia (exceptional realizata de Pusa Darie intr-o prezenta sensibila si luminoasa) Ingerul O suta unu este visul ei, absenta ei, un fel de ideal pe care-l istoriseste asemenea unei vechi chemari a unui divin uitat. Femeia poarta o coronita de mladite uscate. Semnul sfinteniei a coborit asupra ei, un semn lipsit de seva, lacunar, mort. Atit textul cit si momentele spectacolului pun accentul pe imposibilitatea intimplarii ei, textul prin cuvint, spectacolul prin teatralitate. Schimbul de replici este relevant:
"VOCEA (de linga chiparos): Oamenii mor ca mustele.
CONTESA (ingrozita): Oh, Doamne! Cine vorbeste?
CONTELE: De unde vin vocile astea?
COTRONE : Nu va speriati ! Nu va speriati, Contesa! Se infiripa in aer. Am sa va explic!
SGRICIA: Sunt vocile celor ucisi! Auziti? Auziti? (Pe ascuns, Cotrone face Contesei un semn, ca pentru a spune: sa n-o credeti, asta e o poveste pentru ea.)" (2)

Regia denudeaza divinul printr-un simplu efect de masca: ca un apostol-paiata, Scrigia striga "Vine Ingerul! Plecati-va, ingenunchiati in fata lui!"; o muzica cereasca se rupe de sus, in vreme ce reflectoarele schimba luminile in umbre si umbrele in lumina; o fereastra intunecata se deschide si un chip mortuar, intr-o nuanta translucida, apare ca si cum ar intruchipa Ingerul. Momentul se stinge, lumina inunda scena, din spatele ferestrei, purtind chipul de dinainte pe ceafa, vine Cromo rizind (Calin Chirila minuieste rolul lui Cromo minunat, acesta protrivindu-i-se perfect). Realitatea e alta. Ingerul e doar o masca purtata de un actor de compozitie, un fel de jumatate de cap cu o expresie hilara. Divinul este inghitit de un vid atotcuprinzator. Descoperirea vidului de dupa masca, absenta "maruntaielor" din interiorul fiintelor, continuele trasnforma pe care obiectele scenice le sufera, teatralitatea insasi sunt notele efemerului. Privind podeaua pe care zac costume asemenei unor umbre aproape nevazute, privind scaunele de stal parasite pe scena, undeva par ca se aud cuvintele lui Albert Camus: "Actorul este stapin peste domeniul efemerului. Intre toate gloriile a lui este cea mai trecatoare. (...) El se situeaza acolo unde trupul si spiritul se intilnesc si se imbratiseaza, unde acesta din urma, obosit de esecuri, se intoarce catre cel mai credincios aliat al sau" (3). Trupul - goliciune necesara.

Lumea vrajita a lui Cotrone este de fapt una care isi pune intrebarea ontologica. Ce e aceasta lume? Ce este teatrul? Un manechin asezat in stal cu fata inexpresiva indreptata spre scena. Un copil care nu exista. O masina-monstru de culoare neagra care ascunde, ca intr-un teatru miniatural, un ecran de televizor, pe care se iveste continuarea Urisilor muntilor. Naratiunea fara sfirsit, tentaculara, cu intimplari ce se aglomereaza ametitor. Un Dumnuzeu-vertij. Un infinit care continua dupa aplauze. Dar de acest Dumnezeu-ecran este atita nevoie, incit el devine un Dumnezeu viu, asa cum teatrul mort (masti, marionete, obiecte legate de sfori spre a fi minuite) devine un teatru viu cind avem nevoie de minuni pentru noi. Este copilul din noi. Muzica divina pe care o aud Battaglia, Diamante si Cromo atunci cind in camera aparitiilor, calca fara sa stie in cosciugul magic (din carton) al Sgriciei. Este femeia in rosu pe care Battaglia o vede surizind halucinant in lumina lunara. Finalul textului (partea scrisa de Stefano Pirandello) devine ideea fundamentala a spectacolului. In orificiul precum o gura imensa este un ecran pe care un "prezentator" citeste partea lipsa din text, scrisa de fiul dramaturgului. Cadrele se bulverseaza, cuvintele devin neinteligibile, un amalgam de secvente si multiple intimplari sunt doar pretextele pentru a evidentia textualismul. Povestea se incurca precum o banda stricata si atunci vedem cu claritate ca totul nu era decit o banda care s-a incilcit. Abis si apocalipsa. "Mitul" lui Pirandello e un cosmar al propriei ingurgitari. Ceva din acest terminus trezeste in memorie imaginea ecranului din filmul lui Dan Pita, Hotel de lux, care substituie stapinul. Demiurgul exista sub forma unei pseudo-realitati. La fel, vocea pare ca vine din sunetele de neinteles, sterse care se aud prin portavocea din Glissando (regia Mircea Danieliuc) - acelasi stapin suprem, inexistent, inlociuit de sunete absurde. Intr-un univers fara demiurg, lipsit de centru, autodigestia este solutia finala.

Citeva cuvinte rostite de poetul-vrajitor esentializeaza arta poetica pe care autorul o concepe: "Celelalte toate sunt nascociri ale fanteziei noastre. Cu dumnezeiescul privilegiu al copiilor care isi iau in serios jocurile, noi desavirsim uimirea din noi peste lucrurile cu care ne jucam, si ne lasam vrajiti de ele. Nu mai e un joc, ci o realitate minunata in care traim, departe de tot, pina aproape de granitele nebuniei" (4). Pirandello si Purcarete ne propun o lume a lui ca si cum. E de-ajuns sa inchizi ochii si sa o primim, fantomatica, vremelnica, absurda in ambiguitatea sa. Astfel ca si cum devine este. Si e un singur pas.

Note:
(1) Tadeusz Kantor, Le théâter de la mort, Lausanne, L'Age d'homme, 1977
(2) Luigi Pirandello, Uriasii muntilor, traducere de Florian Potra, Bucuresti, Editura Univers si Teatrul National "I.L. Caragiale", 1977, pp. 12-13
(3) Albert Camus, Mitul lui Sisif, traducere de Irina Mavrodin, Bucuresti, Editura pentru Literatura Universala, 1969, p. 82 si p. 86
(4) Luigi Pirandello, op. cit., p. 15