Romania, te pup! Interviu cu regizorul David Schwartz

Romania! Te pup se joaca la TNI, sala ”Uzina cu teatru” de 3 ani (premiera 2009). Initial textul a fost o piesa de 10 minute, scrisa in cadrul unui workshop coordonat de regizoarea americana Roberta Levitow. Textul lui Bogdan Georgescu a fost jucat mai intai la New York, in regia lui Kaipo Schwab. Ulterior atragand si atentia romanilor, textul a fost dezvoltat impreuna cu regizorul David Schwartz pentru spectacolul de la TNI. In actuala regie si distributie, a mai participat la festivaluri internationale, cum ar fi Festivalul New Plays from Europe 2010 din Wiesbaden. 

"Cu siguranta nu aleg sa plec din Romania"

AltIasi (Dana Tabrea): In 2010, la cea de a XIII-a editie a Galei UNITER, ai fost  nominalizat la sectiunea regizor debutant. Premiul ti-a venit insa mai tarziu si nu din Romania. Crezi ca romanii sunt apreciati numai dupa ce se afirma in afara?

David Schwartz: Nu neaparat. In primul rand eu nu prea cred in premii – premiile reprezinta doar subiectivitatea unui juriu, deci nu pot avea o valoare generala. In plus, eu m-am mirat foarte sincer de nominalizarea la premiile UNITER, pentru ca spectacolul nostru nu se incadreaza sub nicio forma in norma obisnuita a acestor premii. Din punctul meu de vedere, premiile UNITER sunt intr-un univers paralel, iar nominalizarea a fost o intalnire accidentala. Insa eu ma simt apreciat in Romania cata vreme spectacolele la care lucrez au spectatori, atat in Bucuresti cat si in restul tarii, au si promovare si critici, si reusesc sa gasesc contexte si echipe in care sa lucrez.

AI: Ti s-ar potrivi mai mult o alta tara in ceea ce priveste maniera de a face teatru? Sau ti se pare destul de ok in Romania? De fapt, cum se face teatru in Romania? Ce ar fi de schimbat?

DS: Nu cred ca mi se potriveste o tara anume. Cred ca in Romania exista probleme specifice locului, asa cum exista si in alte parti. Si incerc sa ridic intrebari legate de aceste probleme si eventual sa lupt impotriva lor (si) prin proiectele la care lucrez. Cred ca Romania mi se potriveste mai bine decat alte tari, pentru simplul fapt ca aici cunosc realitatile ceva mai bine.

In ceea ce priveste teatrul, nu cred ca se poate generaliza – se face teatru in multe feluri. Ceea ce e important pentru mine este faptul ca exista un grup de oameni  (sau mai multe) receptivi la ce se intampla an jurul lor, care fac teatru despre realitatea imediata, despre problemele stringente ale realitatilor locale. Asta imi da incredere ca lucrurile merg in directia pe care o sustin si eu. De schimbat in teatru ar fi multe, dar in primul rand raportul absolut inegal si incorect intre resursele alocate teatrelor de stat si resursele pentru teatrul independent (prin resurse nu ma refer doar la bugete, ci si la spatii, la vizibilitate sau la numar de oameni implicati).

AI: Ai de gand sa pleci din Romania sau ai ales Romania pentru a-ti face o cariera in teatru?

DS: Eu nu cred ca am ales sa lucrez intr-un singur loc. Pot foarte bine sa lucrez si in alta tara la un proiect sau mai multe si apoi sa ma intorc in Romania. Cu siguranta nu aleg sa plec din Romania din motivele pe care le-am explicat si mai sus.

Al: Din perspectiva unei persoane careia i-a fost dat sa vada si altceva, te socheaza sau te intriga ceva in mod deosebit la romani?

DS: Nimic nu ma socheaza sau intriga la romani in general, nu prea cred in generalizari pe baza de cetatenie. Mi se pare evident faptul ca felul in care merg lucrurile in Romania este rezultatul firesc al proceselor istorice prin care am trecut si al contextului politic si economic in care ne aflam.

AI: Ce atuuri crezi ca a avut spectacolul tau in festivalul la care ai fost premiat?

DS: Cred ca un atu important a fost faptul ca este un spectacol de echipa, gandit impreuna cu Bogdan Georgescu, dar si cu Bobo Burlacianu (muzician) si Adrian Cristea (scenograf). Este un spectacol al unei echipe de creatie care a incercat sa construiasca ceva impreuna. Acest lucru, care da de fapt coerenta si forta produsului final, a fost cumva inedit in festival, unde se punea accentul mai ales pe spectacole asa-numite ”de regizor”. Din punctul meu de vedere, nu este premiul meu, ci al intregii echipe de creatie

Al: In ce masura realitatea mizerabila la care piesa face trimitere se regaseste inca in Romania? Au trecut totusi 23 de ani de la Revolutia din 1989. Cam tot atitia ani cat varsta ta… Sa fi trecut in zadar ? E vorba pana la urma de generatii intregi sacrificate. Si nu ma refer aici la cei tineri, care au avut sansa sa plece din tara. Ci la cei care la revolutie aveau in jur de 40 de ani. Acum acesti oameni poate ca nu sunt nici mai bogati, nici mai intelepti… As tinde sa cred ca putem vorbi de o trauma nationala... Si ca am putea gasi acele evenimente care i-au marcat pe romani. Iar teatrul are un rol major pentru evitarea repetarii unor asemenea evenimente ale trecutului.  Spectacolul tau este un exemplu in acest sens.  Este acesta si rolul personajului central denumit ”orchestra”?

DS: Cred ca in discursul public de dupa 1989 s-au instaurat o serie de minciuni, care nu fac decat sa duca la auto-deprecierea romanilor si la scaderea stimei de sine. O minciuna ar fi aceea ca toate relele societatii romanesti se trag de la comunism, iar alta ca schimbarea de sistem politic va aduce obliogatoriu bunastarea: dupa cum se vede, la 20 de ani de la schimbare, in loc sa vina la noi buna-starea, mai degraba revine saracia si in alte state capitaliste. In schimb, sunt total de acord ca trecerea de la vechiul sistem la capitalism s-a facut brusc, violent si fara niciun fel de consideratie pentru majoritatea oamenilor. Distrugerea comunitatilor muncitoresti din zonele industriale si decimarea efectiva a satelor sunt cele mai vizibile si agresive atacuri la adresa omului obisnuit, caractersitice schimbarii post-1989.

Legat de ”realitatea mizerabila” din spectacol – una dintre mizele noastre a fost tocmai iesirea din zona ”mizerabilista”, prin orchestra ”sonora, vizuala si olfactiva” care construieste un intreg show din toate elementele sordidului cotidian – cumva reconstruieste zgomotele stridente si mirosurile insuportabile, dar le asambleaza in asa fel incat chiar sa ne faca placere sa le recunoastem.

"Poate daca incercam impreuna avem o sansa"

AI: "Ceapa", "slanina", "seminte" etc. (sunt doar cateva dintre imaginile construite prin intermediul personajului colectiv  ”orchestra”). Sa zicem ca ti s-ar propune sa evoci caricatural Balcanii. Care este prima reprezentare care-ti ocupa imaginatia (in acest moment)?

DS: Evocarea caricaturala nu e chiar pe gustul meu… Dar, daca ar fi sa evoc Balcanii, cred ca exista o anumita influenta orientala care se vede in multe lucruri, de la ritmurile de manele la sarmale si mititei, de la barfele vecinilor pana la statul de vorba in fata casei / blocului / batatorului de covoare. Chestia este ca mie imi plac toate astea! Nu am de ce sa le caricaturizez, ci le privesc mai degraba cu un fel de nostalgie, pentru ca se duce o lupta acerba impotriva lor, pentru ”occidentalizare”.

AI: Te-ai gandit la ”orchestra” de zgomote, ragaituri, plesnituri, injuraturi etc. din spectacol ca la o varianta postmoderna a corului antic? Ce crezi ca ar deplange astazi acest ”cor”-reflector al unor pasaje de viata romaneasca?

DS: Da, cred ca orchestra din textul lui Bogdan este cumva o replica la corul antic, dar e in primul rand o solutie teatrala foarte puternica. Construieste prin senzatii tot universul sonor si olfactiv al personajelor. Cred ca orchestra-cor are mai degraba rolul sa se joace, sa redea, sa transmita senzatii, decat acela de a jeli.

Al: Creezi regizoral pe masura ce spectacolul prinde contur si esti adeptul lucrului in echipa. Piesa creste prin si in repetitii si in timp ce este jucata. De altfel, ai folosit aceasta modalitate si in spectacolul propriu-zis : decorul /compartimentul este compus de actori sub ochii spectatorului. Tensiunea creste prin acumulare. Care consideri ca e climax-ul acestui spectacol? Faptul ca panica si disperarea omului de rand pot crea monstri?

DS: Cred ca cea mai importanta parte a spectacolului este intalnirea in compartimentul de tren dintre cei trei eroi care abia asteapta sa plece din Romania. Eu empatizez foarte tare cu problemele si cu perspectiva fiecaruia dintre cele trei personaje. Faptul ca odata ce se afla impreuna nu reusesc decat sa isi faca viata insuportabila unul altuia si singurul moment de solidaritate are loc pentru ascunderea unei morti, toate astea mi se par o lectie foarte dura. Niste oameni se afla intr-o lupta permanenta: sa scapi, sa reusesti, sa obtii un job, sa pleci de la job, sa castigi aplicatia, sa iei examenul, sa cumperi un bilet de tren, sa te intelegi cu vecinii etc. etc. Din cauza acestei lupte si a concurentei duse pana la absurd, oamenii uita exact ceea ce ar fi cel mai important – lectia solidaritatii.

AI: Ori poate ca nu a fost conceput in acest mod si nu are un punct culminant unic. Totul fiind un fel de picatura chinezeasca, menita sa ne scoata din sarite. Sa ne trezeasca? Si odata scosi din sarite (driven crazy mai exact)/treziti ce gand crezi ca ne-ar putea trece prin minte? Ca si spectatori? Ca si romani?

DS: Cred ca indiferent daca ne place sau ne scoate din sarite, ar fi cel mai bine sa ne puna pe ganduri. Si aici revin la lectia solidaritatii – contextul este asta, problemele sunt astea, singuri oricum nu le putem rezolva ci doar ne putem sustrage, putem fugi. Deci poate daca incercam impreuna avem o sansa.