Retete pentru si impotriva prostiei

Apoi, ca Irina Popescu Boieru e atrasa de scriitura moderna, aplecandu-se pe absurd (Jean Genet, Jean Anouilh, Dumitru Solomon), fictionalitate si suprarealism (Karel Čapek) sau experimentalism (Paul Foster) e din nou un lucru cu care ne-am obisnuit.  Ne-am obisnuit si cu actorii care intra predilect in spectacolele ei: Georgeta Burdujan, Brandusa Aciobanitei, Haruna Condurache sau Radu Ghilas. De fapt, ajung la concluzia ca ne-am obisnuit cu multe aspecte ale stilului (sa nu spun din maniera) Irinei Popescu Boieru. Si cand aceste aspecte devin predictive...

De curand, la Nationalul iesean artista a sarbatorit douazeci si cinci de ani de cariera – o suma frumoasa, de care ne putem bucura impreuna – prin spectacolul Cum am devenit stupid care e, asa cum era de asteptat, o adaptare scenica dupa bestseller-ul lui Martin Page, tradus la noi sub titlul M-am hotarat sa devin prost. Initiativa poate fi vazuta drept curajoasa, cu atat mai mult cu cat texul nu e la prima montare in Romania. Acum doi ani, de exemplu, a trecut prin mainile unei colege de breasla, Antonella Cornici care realiza spectacolul la Teatrul National din Timisoara.

Sigur, textul are ingredientele necesare insailarii nucleului dramatic – are fir narativ, are comic si cateva momente de tensiune –, insa pentru a fi „apt” pe scena mai are nevoie de cateva artificii. In varianta Antonellei Cornici, necesitatea aceasta era acoperita de o coloana sonora care aproape violenta spectatorul, si de cateva efecte vizuale care-i reuseau intr-adevar. In cazul montarii de la Iasi, regia e cuminte, punand accent, ca de obicei, pe clasica axa personaj-situatie-relatie. Subiectul are o oferta cat se poate de valabila dezvaluind, in tente de umor ingrosate, o reala drama a intelectualului care traieste secolul video-, ideo- si self-consumismului. Regia insa indulceste, in incercarea nestavilita de reconstituire a unei atmosfere pariziene, acest haz amar pe care romanul il speculeaza.

In teatru, cred ca reconstituirile sunt o reala provocare; ele pot fi o reusita, cum, de altfel foarte usor, pot arunca regozorul pe o panta gresita. Neinspirata mi s-a parut dorinta de a realiza o calatorie imaginara prin capitala franceza, cu atat mai mult cu cat ea s-a transformat, din pricina videoproiectiilor tautologice, intr-un traseu turistic cu poze de pe stocurile Google. Uneori si un singur element poate sa te trimita cu gandul la o realitate geografica, nu e nevoie de o abundenta de locuri comune care sa contureze o referentialitate. Daca peste acest periplu artificios se mai adauga si o coloana sonora din care fac parte cele mai cunoscute cantece din repertoriul francez - atat de comun si el – situatia se inrautateste. Trecem de la Je ne regrette rien, La Boème, Au suivant, la Savez vous planter les choux si-apoi totul deviaza: intra Money Money Money si The Winner Takes It All, de la Abba si – de ce nu, daca au incaput atatea?! –, Bad Romance de la Lady Gaga. Parca e prea mult... Cred si eu, in aceeasi masura, ca era necesar sa avem Parisul drept context imagologic, insa nu am inteles de ce si cum costumele cu aspect atat de iasiot s-ar integra in shabby chic-ul parizian - luminosul, dichisitul, uneori luxuriantul shabby chic parizian. De ce „r”-urile se ruleaza atat de emfatic in cazul speaker-ului de la SPTPTM (Sinucidere Pentru Toti Si Prin Toate Mijloacele), indepartand chiar placerea de a mai zambi, efect pe care se si mizeaza, in prima faza? Si, da, in felul acesta, conventiile teatrale devin obositoare. La fel de obositoare ca si un Flaubert intre copertele unui caiet cu foi albe.

Subiectul, care facea mare valva in 2001, cand autorului i se acorda si premiul Euroregional, ramane cat se poate de actual, putand sa preocupe in continuare mintile neodihnite ale intelectualilor inadaptati, stingheri intr-un univers al globalizarii si falselor politici consumeriste. Antoine are douazeci si cinci de ani, preda un curs despre Seneca la Universitatea Paris V, are doi prieteni – pediatrul Edgar si Ganja, un mim de prin Montmartre – si se ascunde dupa o pereche de ochelari, cat jumatate din chipul sau. Indeplineste, asa, toate atributele unui depresiv cronic. E urmarit pe tot parcursul actiunii in incercarea lui desperata de a gasi o solutie valida starii lui dezolante, conturandu-se astfel mici episoade in care protagonistul cauta solutii alienarii sale.

Potrivit acestei structuri, eroul e mereu asezat in contrapunct cu ceilalti, punandu-se astfel in balanta firescul cu necredibilul, sinceritatea cu minciuna sau simplitatea cu teatrul de masti ce ne inconjoara. Alcoolismul, sinuciderea sunt optiuni ratate; in consecinta, se recurge la o ultima varianta – hotararea de a deveni prost – termen care, in definitia lui Page se refera la integrarea in masa societatii. Refuzul logicii, al moralei, al valorilor, miza pe instinctualitate si, poate mai presus de orice, Heurozac-ul sunt arme care rezista o vreme, dar care nu sunt facute pentru totdeauna – nu pentru un hiperlucid ca Antoine. Salvarea ar fi reintoarcerea la adevaratul eu, execitiul, cu valente cathartice, de justete cu sine insusi, scena finala din parc, cu idila ce pare a se infiripa, tocmai asta ar vrea sa sugereze.

Ironia lui Martin Page, cu samburii ei e buf si grotesc, e sustinuta in scriitura, in vreme ce pe scena risca sa dispara. In plus, romanul e un continuu intertext, valorificand, cel mai frecvent prin citate, o intreaga literatura a deziluziei – de la  Descartes, Madame de Staël si Pascal, la Nietzsche si chiar la Kirk Douglas. Antoine declara, la un moment dat: „As vrea sa pot spune, la incheierea acestei aventuri, precum personajul Joker din Full Metal Jacket: «Sunt intr-o lume de rahat, dar sunt viu si nu mi-e teama»”. Si iata cum transpare mereu acest sentiment, ca la Ferdinand Céline, al constientizarii raului si al transformarii lui, din disperare, in realitate acceptata. Comme j’ai devenu stupide, originar, este, dincolo de povestea intelectualului de douazeci si cinci de ani, un tesut despre o intreaga traditie literara in care centrala e drama alienarii, sub diferitele ei forme si intelesuri de la o epoca la alta. Din nefericire, spectacolul nu face din acest element esential in roman macar o subtema, ci strecoara, pe ici, pe colo, cate un citat pentru micul deliciu al cunoscatorilor literati sau filosofi.

Rolul titular e incredintat lui Cosmin Panaite (dublat in alte reprezentatii de Andrei Grigore Sava). Alegerea e insa, cam fortata, caci e prea putina compozitie in interpretarea personajului, tanarul actor demonstrand mai multa energie si mai putina zbatere interioara, asa cum am „citit” eu in protagonistul hipercalificat cu masterate si doctorate al lui Martin Page. Detasarea de care sufera si in recentul Sint o baba comunista, unde joaca rolul scriitorului, o regasim si aici, si nu-i face defel bine personajului. Sunt insa prezente care dau culoare povestii. Asa se intampla, de pilda, cu speciala Brandusa Aciobanitei, putin distribuita in Teatrul National, in ciuda faptului ca isi lucreaza personajele, adesea de plan secund, cu o grija deosebita. In Cum am devenit stupid, ea interpreteaza, pe rand, mai multe caractere (matusa lui Antoine, o delegata a postei, o colega de serviciu, o depresiva, o vanzatoare la McDonald) si de fiecare data reuseste sa nu se repete, surprinzand prin curaj, prin gradarea nuantelor vocii si prin exploziile imprevizibile. Realizeaza, alaturi de remarcabilul Emil Coseru, un cuplu superb – matusa si unchiul protagonistului – in care accentele caricaturale se intretes de minune.

O alta relatie scenica frumos speculata din perspectiva regizorala este cea realizata intre Oana Sandu si Haruna Condurache. Cand sunt doua artiste care fac portrete la comanda in Montmartre, cand sunt doua prietene cu aspect ambiguu masculinizat impartind cartofii prajiti si Coca-Cola in McDonald, cand sunt doua doamne de companie de prin apartamentele de lux pariziene, de fiecare data, insa, se completeaza, compun gesturi mici pline de haz, de „sare si piper”. Mi-au dat senzatia ca se bucura sa fie pe scena si, poate, acesta e cel mai important aspect. Georgeta Burdujan e slipitoare in patroana companiei de matrimoniale. Dozeaza bine circarescul si lasa absurdul sa iasa la suprafata – e un discurs despre dragoste in termeni actuali care nu poate fi pus sub semnul indoielii. Celelalte personaje nu-i sunt, insa, prea la indemana, fie pentru ca sunt de plan tert, fie ca sunt tratate cu exagerare. Constantin Avadanei e lasat cam flu in rolul betivului – aparitie demna de farsa tragica. Emil Coseru ofera o lectie de diversitate, aratand ca se poate calca pe scena altfel de la o intrare la alta, iar Radu Homiceanu isi duce personajul Raphael cu stoicim la bun sfarsit. Radu Ghilas e atent sa nu greseasca, si poate tocmai din aceasta pricina nici nu aduce nimic nou in personajul Ganja – un personaj altfel ludic si care starneste simpatie. Iar Andreea Boboc in Clémece, cea care „i-a salvat viata” lui Antoine, abordeaza aproape blanc un personaj destul de curios si care merita ceva mai multa atentie in privinta interpretarii.

Scenografia sub semnatura Marfei Axenti, mereu surprinzatoare, nu e pusa in valoare. Pereti inalti, pe care forme alungite, neregulate, ce m-au trimis din nou cu gandul catre atmosfera din teatrul absurdist, se ridica intunecate, ar putea capata real contur in jocul de lumina si ar avea, probabil, capacitatea de a profila umbre si lumini fugare, fantomatice in spatiul scenic, lasand loc metaforei lumii haotice, in care umanitatea e abolita, iar viciul e glorificat. O scenografie cu atata potential nu merita sa fie desprinsa si ignorata din imaginea de ansamblu.

Exista, in spectacol, si cateva detalii care duc secventele in zona amatorismului. De exemplu, cine a decretat ca Midnight in Paris e un film de arta? Poate Martin Page, dar si scriitorii se pot insela si, din aceasta cauza, banuiesc ca regizorul ar fi trebuit sa se gandeasca mai mult daca Antoine si Edgar – mari iubitori de cinematografie de arta – chiar trebuie sa mearga tocmai la acest film glossy al lui Woody Allan. De asemenea, cam ridicol e si momentul din parc in care se simuleaza, cu ajutorul videoproiectiei, posibilul accident de pe alee. Reamintesc ca nu mai suntem in 1896 cand, la proiectiile Fratilor Lumière, spectatorul se speria ca trenul de pe ecran ar fi putut sa intre in sala peste el.

Cu o tema atat de generoasa, in care se contureaza un nou chip al mizantropiei in secolul XXI, mesajul spectacolului ar fi putut fi aproape un manifest inpotriva prostiei ca fenomen acceptat si generalizat. Despre personajul sau, in paginile romanului, Martin Page spune ca „traia sub imperiul tragediei enuntate de Jean Renoir, anume ca «nenorocirea pe lumea asta este ca toata lumea are motivele ei»”. Si, intr-adevar, motivul prostiei e inteligenta, cum si reciproca e valabila. De unde, cate un Antoine si cate un Raphael in fiecare dintre noi. Depinde totusi de cantitate.