Raspunsul publicului

Daca, totusi, aceasta ar fi o cronica a spectacolului (?) de aseara, as incepe, probabil, vorbind despre text. I-as atribui si argumenta etichetele de rigoare – postdramatic, postmodern, manifest, deconstructie, anti-narativ, anti-teatru, neconventional etc. Probabil as face niste referinte la generatia beat si l-as asemui, ca forta si impact, textelor lui Ginsberg. As face niste observatii despre puterea adresarii la persoana a doua plural si efectul hipnotic al ironicului plural de politete. Despre cat de surprinzator este unicul „tu” care se rosteste. Si peste care se trece rapid. De parca ar fi fost un accident, o eroare impotriva naturii. Apoi, as face niste trimiteri revelatorii la evenimentele din viata autorului pe care le consider drept influente asupra stilului. Despre suicidul mamei. Despre copilaria intr-o parte a Germaniei aflata sub ocupatie. Despre o acumulare de situatii care l-au facut sa se revolte (impotriva vietii? impotriva lui insusi? impotriva intregii lumi? etc...) si sa nu respecte conventiile scrierii dramatice/lirice/epice/regizorale (caci, da, a si regizat) pentru ca el gandea neconventional. Si cu siguranta mi-as spune parerea despre discursul lui de la inmormantarea lui Slobodan Milosevic. Asa, ca sa se simta ca m-am informat despre autor inainte de a merge sa vad spectacolul si ca ii apreciez curajul.

Apoi, daca aceasta ar fi o cronica, probabil ca as continua vorbind despre regizorul Dumitriana Condurache. Despre relatia ei speciala cu textul. Despre felul in care lucreaza cu actorii. Despre ce am mai vazut iesind din mana ei. Despre profunzimea gandirii ei regizorale. Despre explorarea in profunzimile textului pentru a gasi calea justa de a-l pune in scena. Si alte chestiuni de genul acesta. Pregatind terenul pentru discutia despre raportarea ei la textul lui Handke. Pentru discutia despre asumarea unei propuneri anti-estetizante. Pentru felul in care imi inchipui eu ca i-a condus pe cei patru actori spre realizarea evenimentului de aseara.

Cu siguranta, m-as opri un pic asupra fiecaruia dintre ei in parte si le-as analiza puterea de expresie in context performativ, declarat anti-reprezentational. Dar, inainte de a face asta, as afirma – desi, daca ma gandesc mai bine, asta chiar o voi face – ca Dumitriana si-a ales unii dintre cei mai potriviti actori ieseni pentru acest gen de teatru. Cei patru sunt mai mult decat capabili sa gestioneze impecabil o situatie in care teatralitatea este complet izgonita din teatru. Sa ni se adreseze domniilor noastre pret de mai bine de o ora fara sa apeleze la mijloacele uzuale ale teatrului. Sa isi asume nu un personaj/o poveste/o situatie dramatica etc., ci pozitia reala a celui care comunica altcuiva textul unei terte persoane. Sa dedramatizeze. Sa deteatralizeze. Sa fie Laura Bilic, Bianca Ioan, Catalin Mandru si Cosmin Panaite. As vorbi despre calitatile fiecaruia dintre  ei – daca aceasta ar fi o cronica. Dar as risca sa devina un laudatio si m-as stradui foarte tare sa le gasesc cate un cusur.

Dupa incheierea cu brio a discutiei despre cei patru oameni care ne-au insultat aseara in timp ce noi stateam infundati in scaune confortabile, as trece la partea tehnica a spectacolului. As demonstra ca am inteles subtilitatea expresiei video concepute si realizate de Andrei Cozlac. Ca m-a impresionat jocul cu fragmentarea pattern-urilor/timpului. Ca a fost in acord cu ideea si a realizat un concept video descompus pentru un spectacol descompus . Ca m-am „prins”. Ca nu doar mi s-a parut ca mi se pare ca pare a fi ceea ce nu incerca sa para ceea ce parea. As vorbi, apoi, despre spatiu. Despre cum ne-au asezat pe noi in pozitii fixe, grupati spre centrul a ceea ce parea a fi fost inainte o scena. Iar ei au avut mobilitate. As compara cu diverse estetici si teorii distrugerea layout-ului traditional. As sublinia marcarea culoarelor pe care se deplasau ei cu banda adeziva. Probabil m-ar incanta faptul ca am reperat adecvarea mijloacelor la estetica propusa si as face o intoarcere stilata din condei spre subiectul spatiului sonor. As scrie despre voci. Live. Inregistrate. Amplificate de microfoane. Neamplificate de microfoane. Despre alternanta dintre ipostazele vocii. Despre muzica electronica. Clar as face o legatura – prin sunetul de neon care palpaia ritmic, asemeni unui metronom, in timp ce Bianca Ioan ne vorbea despre „acum. Si acum” – catre utilizarea luminii. Despre reflectoare si neoane. Despre schimbarea culorilor in functie de tema fiecarui fragment de discurs in parte. Despre legatura cu video-ul lui Cozlac de la inceputul spectacolului. Despre lumina rece de la final.

Despre aplauze. Despre faptul ca alegerea Dumitrianei de a lasa „senzatia serii” sa aplaude faptul ca tocmai au fost insultati. Despre ce am inteles eu, aplaudand, din asta. Despre domniile noastre.

As incheia rotund, as reveni la text. As lauda echipa de traducatori. As lauda initiativa InterDramText de a pune publicul romanesc fata in fata cu texte care au schimbat gandirea despre teatru a occidentalilor cu decenii in urma. As insista pe acest aspect – desi, daca ma gadesc bine, chiar am s-o fac. Textul lui Handke are aproape 50 de ani de existenta.  Iar institutia publicului romanesc il poate cataloga, astazi, drept...avangardist. Pentru ca noi am ramas in urma. Am fost obisnuiti altfel. Nu am mai fost insultati pana acum decat ocazional. Am stat bine in scaune. Sau in picioare. Ne-am mai si plimbat, daca asa era conceptul regizorului.  Am mai interactionat cu aia de pe scena sau altminteri, caci am mai fost si prin spatii neconventionale. Am mai vazut si cate un performance si ne-am minunat de curajul alora de a face altfel. Un „altfel” care, pentru altii, in alte tari, e deja considerat desuet. Nu am fost obisnuiti sa fim tutuiti. Sa nu fim „noi”. Sa fim, impreuna, fiecare cine e. Sa reactionam – desi, ce-i drept, daca e sa fie, intram in hora lui „ras prin ras, plans prin plans, ras prin plans si plans prin ras”, ca doar „ne prindem”, nu? Sa luam o atitudine fata de ceea ce ni se comunica. Sa nu consideram teatrul drept un produs cultural-artistic pe care il consumam in grup. O institutie a publicului care intra in institutia teatrului ca sa vada si sa auda ceea ce nu a mai vazut sau nu a mai auzit sau, dimpotriva, ceea ce a mai vazut sau a mai auzit, in functie de starea pe care o avem si de directia din care venim. Asta suntem. Si daca am fi tot „noi”, dar noi insine, eu, tu, el, ea? Macar din cand in cand. Poate e nevoie sa fim insultati mai des. Ca sa reactionam, sa ne dezmortim oasele care s-au obisnuit sa stea asezate cuminti in aceeasi pozitie. Ca sa ascultam, nu doar sa auzim. Sau macar sa ni se para ca putem sa ascultam. Sa ni se para ca aia chiar au ceva sa ne spuna, o problema de ridicat si noi putem sa incepem sa gandim, sa empatizam, sa acceptam, sa refuzam... sa fim acolo, cu adevarat.

Nu as putea scrie o cronica. Pentru ca ar trebui sa teoretizez si sa dau repere de interpretare pentru o experienta. Sa folosesc termeni reci, rigizi. Sa incerc sa folosesc cuvinte (repetate...caci, da, aseara, asa cum ni s-a preconizat, am iesit din teatru si am facut comentarii) pentru a exprima ceva ce le depaseste. Pentru a incerca sa transmit reactia mea la un manifest al realitatii. Cheie de lectura. Tema. Estetica. Anti-estetica. Bla bla bla. Pentru a argumenta de ce Insulta la public te obliga la o atitudine. Domniile noastre vor fi pro sau contra apoi vor bla si vor bla bla, dar nu pot ramane indiferente.

*Guestwriter pentru acest articol este Alexandra Ioana Cantemir, actrita, doctorand anul al II-lea, Facultatea de Teatru UAGE Iasi