Napasta lui Cristi Avram

Am asistat la o abordare clasica in ceea ce priveste textul propriu-zis, pe alocuri facandu-si simtita prezenta cateva obiecte adaptate cu un rol foarte bine definit. In vasta si valoroasa opera de dramaturg si de prozator a lui I.L. Caragiale, Napasta (text original din 1890) este un punct sensibil si dificil pentru creatia sa. Aceasa piesa a adus cu sine multe acuzatii - printre care chiar si pe cea de plagiat de catre C. Al. Ionescu, sub pseudonimul Caion - din cauza spiritului sau satiric, deranjant pentru multi la vremea respectiva. In concluzie, Napasta ramane singura tragedie presurata intre comediile din dramaturgia scriitorului.

Se pare ca si astazi, dupa mai bine de un secol de cand a fost scrisa, detine un adevarat nerv in miezul sau dramatic, care i-a stimulat imaginatia si gandurile inventivului Avram. Si de aceasta data tanarul regizor extrage din piesa lui Caragiale esentialul, cu intentia de a trimite si de a sugera universalitatea tematica a textului – dragoste si razbunare. Spre deosebire de comediile caragielesti care se desprind din spatiul orasenesc, drama Napasta se indreapta spre lumea satului.

Anca, femeia care de noua spre zece ani urmareste patimasa razbunarea uciderii fostului sot, Dumitru, de catre actualul ei partener de viata, Dragomir, devine in spectacol un personaj care pledeaza inversunat pentru adevar, dragoste si pentru rascumpararea unei crime, actiune specifica oricarui timp si mediu social. Acest personaj feminin imi aminteste de Vitoria Lipan din romanul traditional Baltagul al lui Mihail Sadoveanu, care lupta la fel ca Anca - pentru achitarea crimei ce s-a comis impotriva sotului sau.

Se poate spune ca deja Cristi Avram este un expert al teatrului de camera, intr-un spatiu neconventional, redus ca dimensiuni, dar care din nou aduce spectatorul aproape de actori. Am observat un decor luat din viata taraneasca: un scaun cu un colt de paine pe el, un pat umil (sub el o valiza plina cu haine), care la capatai avea un „felinar”, in mijlocul „odaii” in care locuiau Anca si cu Dragomir, era plasat ca o convetie, un pom sterp intr-un ghiveci, care arata singuratatea, anunta moartea si o saracie psihica, notabila la finalul reprezentatiei. Alaturi de copac era un cutit infipt in pamant, arma a crimei, iar solul semnificand faptul ca omul s-a nascut din pamant si se intoarce tot in pamant. Sticla de vin situata tot in acelasi loc simbolizeaza remediul impotriva supararii, pe de o parte, iar pe de alta parte, poate fi un simbol al comuniunii cu Divinitatea sau poate fi bautura ce incetoseaza ratiunea.

In jumatatea cealalta a „odaii” este un alt scaunel, pe care sunt asezate multe nuci, pe care Anca, cu un ciocanel le sparge. Si mai interesante sunt foile lipite pe geamuri. Cele din prima parte a „odaii” au un fond alb stropit cu rosu, ceea ce reliefeaza prezenta crimei, a sangelui care a curs si care va mai curge, iar in a doua extremitate, aceleasi coli cu fondul alb, stropite de data aceasta cu negru, simbol al faptului ca moartea a fost si inca domneste alaturi de „gazdele” casei. Umbrela neagra de deasupra este un fel de umbra prezenta, iar in momentul in care este inchisa putem intelege ca „blestemul” a fost rupt.

Nici macar sfarsitul cel mult asteptat nu o mai poate ajuta pe Anca sa inceapa o noua viata. Luminile se sting, in afara de „felinarul” de la capataiul patului, personajul feminin culcandu-se pe pat, resemnat oarecum, dar sufletul sau tot adaposteste o mare durere si o singuratate care va continua sa rasune.

Actorii se pliaza pe intentiile regiei in masura capacitatilor personale. Roxanei Marza (Anca), actrita a Teatrului National iesean, ii revine misiunea de a gasi solutia de a razbuna crima care i-a distrus casnicia. Actrita infaptuieste multe momente remarcabile prin sustinerea trairii starii personale a personajului cu partenerii conflictului si totodata si prin monologurile sale, pline de framantari, de intrebari fara raspuns sau de intrebari la care-si raspunde singura - intotdeauna singura.

Alexandru Petrila in rolul lui Dragomir, faptuitorul crimei, ucigasul arata publicului ca asteapta termenul limita al judecatii. Crima savarsita de el e cauza tuturor nenorocirilor, drama sa ne repeta de „o mie de ori” cuvantul lui Hristos: „Sa nu ucizi!”, dar noi il putem compatimi pe Dragomir, deoarece daca nu ar fi existat aceasta crima blestemata, cel din urma putea sa fie un altfel de om. El e ros  din interior de monstrii constiintei care nu-l lasa nici macar sa doarma, care-l musca ... muscatura fiind o dovada vie, ce nu-i ofera pacea sufleteasca, care-l arde, il dezumanizeaza.

Andrei Emilian in Ion trateaza impecabil drama unui om simplu, cazut in judecarea unei crime, care poate l-a si adus in pragul nebuniei. El graieste numai adevaruri, ajutat de un simt moral primitiv. Totusi, imaginea in care el cara „donitele” pline cu apa, ne aminteste de mitul lui Sisif, supus la o cazna perpetua. In momentul in care Dragomir este chinuit in somn de fantasme, Ion capata infatisarea monstrului care-l musca, il purifica cu apa din borcanele, el este prezent constant acolo, tinandu-l captiv.

Cosmin Tanasa deseneaza cu grija rolul lui Gheorghe, invatatorul satului, cel indragostit de Anca. El pare un tanar naiv in cunoasterea lumii, dar vital in iubirea erotica (scena din visul lui Dragomir, in care pe langa faptul ca si Anca este partasa, Gheorghe este si el una dintre himerele mortii, craniul care-si deschide gura, gata sa-l inghita). Tot aici cad si nucile din panza alba de deasupra pe care Gheorghe calca, sfaramandule, aici acestea nu mai semnificau avutia si longevitatea, ci finalul.

De apreciat este si fundalul sonor, unde putem asculta cateva franturi din melodia lui Adrian Naidin, Pan' la Rai, e o cale lunga, care se pliaza perfect peste drama si care zugraveste desfasurarea logica a unor puternice simtaminte omenesti, generale tuturor oamenilor.