Minimalism regizoral si festin actoricesc

Insa pentru Bogdan Palie povestea a inceput cu trei personaje ob-scene si cu un paragraf care reduce intregul la esenta: „In piesa e vorba despre faptul ca pamantul e un disc si ca soarele rasare si apune, pentru ca se roteste in jurul pamantului; si mai e vorba despre faptul ca nimic nu vrea sa insemne o functie, ci doar distrugere”. Schwab isi creioneaza in cateva linii o arta poetica valabila in contextul unei literaturi optzeci-nouazeciste in Occident. O literatura dezinhibata si totusi apartinand unor marginali, ostentativa si totusi intesata de complexe, de traume, de disfunctionalitati. Sarah Kane, Bernard-Marie Koltès, Elfriede Jelinek, Peter Turrini – o generatie ce a prins glas in timpul razboiului din Vietnam, a primaverilor est-europene, a protestelor din Piata Rosie si s-a validat odata cu evenimentele din Tienanmen sau cu disolutia zidului Berlinului. A fost, si intr-un fel continua sa fie, o generatie de revolta – consecinta deriziunii postbelice in Europa, dar si in SUA – ai caror exponenti au impins la limita actul scrisului pentru a proba autenticitatea lui. Pentru ca viata a trebuit redusa la absurd ca sa se vada daca omul mai poate simti ceva. Aici se inscrie si Werner Schwab cu discursul sau despre distrugere, cu viziunea sa despre un univers aplatizat, in care a respira e o suferinta.

Montarea lui Bogdan Palie de la Teatrul Fix cu Die Presidentinnen / Sefele a aratat ca o bagheta foarte tanara, care inca isi cauta miscarile zburdand libera prin spatiul teatral, a stiut sa se arcuiasca inteligent asupra riscantului text al lui Schwab, depistand, cu precizia unui matematician, falia subtire dintre real si fantastic, disonantele replicilor si energia inepuizabila a cuvantului. Ceea ce tine dramaturgul departe de orice stereotipie. Regizorul a facut o analiza personala obstinata pe partitura schwabiana – care, de altfel, i s-a potrivit de minune pe structura interioara –, lasand totusi sa transpara scenic textul si actorul. In ansamblul spectacolului, aceasta retragere a artificiilor regizorale e binevenita, caci accente in plus ar fi fost inutile si ar fi anulat efectul scontat prin semnificatia cuvantului si prin expresia gestului. Minimalismul mizanscenei s-a movivat, chiar daca, la prima vedere, a parut ca fiind o timiditate a artistului aflat dianintea unui exuberant si bizar autor.

Drept urmare triada Petronela Grigorescu (Erna), Catinca Tudose (Grete) si Stanca Jabenitan (Marield / Maria) a functionat ca o perfecta masinarie in urma prestatiei careia ramai uluit redescoperind potential parca de multa vreme ingropat pe scena clasica. Intre o doza si alta, Schwab practica purificarea prin abject. Viata nu poate fi traita, caci e infioratoare, mai infioratoare decat orice cosmar, unica posibilitate de a mai simti ceva sau de a mai intelege este abundenta trivialului care,  adusa la cote maxime, devine stare kathartica.  

Sefele este un ritual dionisiac, un festin care se transfoma in dant orgiastic, cand limitele dispar, cand visul urat se lateste ca o dihanie peste scena si, prin urmare, totul este posibil. Gestul final, imanent, e cel al crimei, ca unica forma de eliberare, ca pedeapsa, ca jertfa. Si ce o aduce pe Marield in postura victimei? Cuvantul, cuvantul care spulbera aparentele, miciunile, universul artificial in care Erna si Grete cer sa traiasca intr-o continua uitare de sine binefacatoare pentru un individ strivit de propria existenta. La Schwab „betia de cuvinte”, nevoia de cuvinte, luxurianta sau carnavalescul lor dau viata si implora moartea. Intoarese cu spatele la public, in umbra, cele trei femei se aneantizeaza in noianul de cuvinte – cele adevarate, care dor cumplit, deschizand rani vechi. Din Marield ramane numai o gura ca in Not I de Samuel Beckett, insa daca la absurdist dreptul de a vorbi nu poate fi curmat, limbajul fiind el insusi un organ viu, Schwab inchide calea, pentru ca ceea ce face personajul lui, Marield, e atat de adevarat si crud ca trebuie interzis. Bigotii triumfa pe scena – doua personaje parca deodata micsorate si, din aceasta pricina, si mai infricosatoare:

„GRETE: Da’ limba nu arata asa de rau; pe asta o iau cu mine pentru Lydi.

ERNA: Cata liniste poate sa fie  intr-un sange asa de rosu ... Eu am crezut mereu ca daca omu’ moare, pai abia atunci se porneste haosul in mort.

GRETE: Si ce facem acum cu asta?

ERNA: Pe asta o ingropam in dulap, pentru ca oamenii de soi spun mereu, nu? ca <Fiecare om din tara asta are cate un schelet ascuns in dulap>.”

Expresionismul schwabian, Bogdan Palie l-a simtit foarte bine. Spectacol al orizontalei, caci actritele, in cea mai mare parte a timpului, stau pe scaune, iar actiunea se desfasoara cu strictete la masa, ca si cum plafonul ar apasa peste fiintele lor slabe, mizanscena profita de efectele umbrelor pe pereti, de simplitatea efectului pe care, in intuneric, il produc trei lanterne. Apoi, monstruosul coboara de pe chipuri si se raspandeste, chiar din primele clipe, in lumina reflectoarelor. Scenografia, o ingenioasa rezolvare simbolica a atmosferei generale descrise si de autor, este ea in sine semnul monstruosului. Colile format A4 din plastic pe care se schimba trei icoane cu Fecioara si Iisus, „made in China” (sic!), lipite, multe, unele langa altele, nu mai seamana cu tapetul din bucataria Ernei, ci schiteaza, in lumina care se schimba incet, forme suprareliste ce par a iesi din perete, tridimensional. Uratul nu doar capitoneaza subsolul lugubru in care nu stim daca personajele au fost inchise ori daca s-au facut singure prizoniere, dar il anima, amenintand prin conturele instabile ce se topesc unele in altele, confuze – un bestiar neinteles si, undeva, foarte departe, aproape poetic. Dionisos la picioarele carui Marield este sacrificata, intr-o lumina dulce de zahar candel, nu mai are intruparea din templele vechi. El e prezent, dar e o metamorfoza continua, un zeu al raului pentru care mielul jertfit nu face decat sa-i certifice inca o data domnia suprema.

Actritele sustin expansiva compozitie cu rigurozitate; ele trec, pe voci diferite, de la comic la dramatic, conducand spectatorii pe panta abrupta a teatrului schwabian. Regizorul muta accentul din realitatea strict austriaca, aducandu-le si spre zona mai cunoscuta publicului roman: emigrantii nostri din vestul Europei. Marunte, insa cu egouri hilar ingrosate, femeile acestei noi ere petrecute in fata televizorului pot fi de oriunde. Limitele geografice dispar, limbajul dialectal se lichefiaza si el intr-un Esperando al oamenilor de nicaieri care-si doresc cu precadere sa-si uite tara. Asimilarea se dovedeste a fi imposibila, pentru ca „tara” – ascunsa, refuzata – iese mereu la suprafata, ca o boala recidivanta.

In vartejul unei realitati ce depaseste fantasticul, Petronela Grigorescu isi asuma personajul, il intoarce pe toate fetele, cautand in el portetul unei intregi colectivitati. Omul kitsch, bolborositor al valorilor sterse si golite de sens, este remarcabil reprezentat de Petronela Grigorescu si Catinca Tudose. Interpretarea construita din gesturi si detalii denota o munca de orfevrier complet dedicat scenei. Si merita intr-adevar atentie curajul de a dialoga cu textul lui Werner Schwab. Suculent, savuros, apoi zguduitor, macabru, jocul Catincai Tudose e admirabil. Actrita stapaneste foarte bine tehnica prin care scoate maximum sugestiv din gesturi miniaturale. Plonjarea din realitate in oniric e un salt pe care-l comite cu naturaletea celui care crede in ceea ce face si care vibreaza cu manifestul unui dramaturg ori al unui regizor. Contrapunctul e Stanca Jabenitan; ea depaseste distantarea unde o simteam inscrisa in cateva spectacole in care am vazut-o din ultima vreme, si se arunca increzatoare lipsei de prejudecati a unui text ce militeaza in fata unei societati care se ignora pe sine. De la candoare la oribil, pentru Stanca Jabeitan e un singur pas. Il executa cu convingere, pe sarma stravezie, chiar daca dedesubt nu e nici o plasa de siguranta. Teatrul adevarat este asa.

„Fiecare om din tara asta are cate un schelet ascuns in dulap” – ne urmaresc ca un ecou din departare cuvintele lui Schwab. Nu poti scapa defel acestei replici, dupa care nu mai poate exista nici un comentariu, data fiind semnificatia ei axiomatica. Ea persista acolo, in constiinta noastra – fie ca e vorba de crimele Shoah-ului, de inchisorile comuniste, de cele facute in numele Coranului sau de victimele pe care oricine dintre noi, din ignoranta, accidental, le face fara a-si da prea bine seama. Un cimitir ingropat sub straturi de asfalt, deasupra caruia oamenii din urbe cea noua asteapta sa se raneasca unii pe altii pentru a verifica daca mai sunt oameni.

*Spectacolul Sefele a fost realizat in cadrul proiectului „Laborator de texte german-austriece si noi viziuni regizorale”, proiect realizat de Catedra de Germanistica (Facultatea de Litere, Universitatea „A. I. Cuza”) si Facultatea de Teatru (Universitatea de Arte „George Enescu”) cu spijinul Lectoratului Austriac.