- 3774
La talmacitorul de vise
Se implinesc 555 de ani de cand tiparnita a ucis povestitorul, 115 ani de cand filmul a ocupat salile de teatru, peste 50 de ani de cand televiziunea pulverizeaza cinematograful si teatrul in casa oricarui cetatean si stinge lumina de pe carte, 30 de ani de cand computerul confisca tot si 20 ani de cand internetul stinge, aprinde, pulverizeaza, confisca si restituie. A vorbi despre teatru, azi, pare a fi o actiune riscanta, o alunecare in penibil si anacronic.
Teatrul nu poate fi contestat, hulit, iubit, ajutat, schimbat, terfelit, sublimat decat prin teatru. Cu armele lui, cu energiile lui, cu umorile si neputintele lui. De ce? Pentru ca atunci cand spui teatru, spui iubire si, cand e vorba de iubire, nimeni nu se poate amesteca, nimeni in afara celor implicati in relatie. Iubire, da, iubire! Autorul scrie din iubire pentru oameni, regizorul pune spectacolul in scena suferind de aceeasi iubire, iubindu-si neconditionat colaboratorii, toti realizatorii spectacolului isi inchina munca spectatorilor, care, la randul lor, daca spectacolul e reusit, se indragostesc de actori, de regizor, de scenograf sau de muzician. Cum scrie regizorul Eugenio Barba, adresandu-se actorilor: „Nu uitati: munca si prezenta voastra trebuie sa-l faca pe un altul sa devina indragostit.”
Teatrul are nevoie de fiecare dintre noi. Teatrul nu e doar o cladire frumoasa in centrul orasului in care joaca, nu intotdeauna, cei mai talentati, alesii. Teatrul adevarat e in fiecare dintre noi. Sa-l ajutam, deci, cum putem, daca mai putem... Cu ce putem, cu tot sufletul, cu toate relatiile, cu toata experienta, cu bani, cu incredere sau, macar, cu prezenta intr-o sala de spectacol.
Carlos Fuentes a deschis noi orizonturi pentru literatura mexicana, pana atunci apropiata mai degraba de subiectele rurale si marcata de orientarea estetica a unui realism cu note sociale. Fuentes, insa, indrazneste sa ofere dintr-o data cititorilor (si, pe buna dreptate, sa convinga cu acest demers) o panorama cuprinzatoare a unui univers citadin deloc lipsit de tensiuni si pus mereu sub semnul violentei. Mai mult, el intuieste modalitatile estetice prin intermediul carora poate fi accentuata viziunea sumbra a unei lumi aflate in permanenta schimbare si, adesea, intr-o degradare progresiva. Autorul reuseste treptat sa se aproprie de o formula literara prin excelenta teatrala, nu doar prin decoruri si strategiile narative, ci si prin semnificatii, asa cum se poate observa si in piesa Vis cu statui, montata la Nationalul iesean.
Ciudate personaje! Apar, asa deodata, merg ca la ei acasa printre aceia care au fost copaci altadata, ti se opresc in fata, te privesc in ochi, si-ncep sa-ti vorbeasca de parca te-ar cunoaste de cand lumea. Iti tot spun despre ei si parca iti spun despre tine; iti vorbesc despre dureri si bucurii pe care le-au trait sau pe care le traiesc acum; iti impartasesc visurile si hotararile si luptele lor si constati ca ti-au reamintit de visurile si hotararile si luptele tale. Ciudata piesa, ciudate ganduri, ciudate vorbe! Parca rimeaza, dar oamenii acestia le rostesc ca si cum ar medita in proza. Si totusi chiar rimeaza, atunci cand, din cine stie ce motiv!, regizorul alege sa strecoare bine-cunoscutele versuri ale lui Nichita Stanescu din poezia Ce bine ca esti... Asadar, aceasta nu mai e doar piesa lui Fuentes, e si a lui Stanescu, si a lui Borges, si a lui Visniec, si, bineinteles, a lui Ovidiu Lazar. O fi asta un lucru bun?! Sau sunt acestea doar simple adaugiri de text care sa sporesca durata piesei? Banuiesc ca la aceste intrebari va raspunde fiecare...
Distributia, desi cumva necorespunzatoare, da, din neegalitatile de ton, intregul contrast si paradox al jocului de realitate si vis. Monica Bordeianu, temperament prin excelenta dramatic, cu o privire extatica, cu ochi care privesc incantati intr-o lume pe care (numai!) ea o vede, relevandu-se ea insasi ca artista-poeta. Horia Verives are un ton ce trebuie sa fie cuceritor, cald, pe alocuri vibrant in acest amestec de pitoresca visare si ironie.
Ciudata regie! Ciudat spectacol! In loc de o piesa cu multi actori, spectacolul de la Studio pare mai degraba un recital. Un spectacol creat parca pentru un public aparte (caci in sala am zarit, in locul studentilor, multe persoane de o anumita maturitate... fizica, dar si intelectuala), usor melancolic, usor profund, usor prafuit, usor fragmentat de spatiul sonor, care nu s-a justificat pe toata durata spectacolului.
Structura insasi a piesei depaseste in unele momente liricul, pentru a trece in pateticul specific teatral. In aceasta atmosfera de reverie, punerea in scena a domnului Ovidiu Lazar, cu ajutorul scenografei Axenti Marfa, a potentat, pe cat s-a putut, poezia dramatica a piesei, realizand un decor de stilizare expresionista, foarte simpla, cu cateva accente gotice. Pentru atmosfera lirica a piesei, culorile sunt surde, agreabile, cu nuante de pastel sau in tonuri de gri, iar liniile costumului purtat de actrita Monica Bordeianu, realizat in falduri ample, subliniaza leganarea viziunii de reverie, in care elementele realiste se vor a fi transpuse dincolo de timp, catre o poezie atemporala. Scena este aproape goala si, ici-colo, parca la intamplare, dar nu la intamplare – pentru cine cunoaste discursul absolut savuros si intelectual al lui Ovidiu Lazar –, trunchiuri de lemn care par sa sugereze un unic adevar al iubirii si al imbratisarii – in arta, in viata, in moarte.
