La cafeneaua din Nevada

Pe scena un decor de western, cu paravane inalte de lemn, sub forma unui han. In mijloc, un bar, iar in fata barului trei masute si sase scaunele mici de lemn. In dreapta barului, un tonomat musical, care ruleaza muzica americana veche.  Decor simplu si sugestiv.

Actiunea are loc la inceputul anilor ’90, undeva in desertul Nevada din Vestul Statelor Unite, unde sotii Wally si Louise Murdock isi inaugureaza cafeneaua. Fiind la rascruce de drumuri, pare a fi un han, unde friptura la ceaun si sampania ii asteapta pe trecatori. Surpriza insa, trecatorii nu vin, ceea ce transforma viata celor doi soti intr-o adevarata drama. Publicul urmareste astfel povestea a trei personaje zugravita in trei tablouri de-a lungul a 40 ani (cu aparitia fiecarui actor la inceput de act: Horatiu Malaele actul I-simuleaza bataia gongului ceea ce ii da o nota de originalitate extraordinara, Dana Dogaru actul II si Emilia Popescu actul III).

Primul act ii infatiseaza pe cei doi soti discutand despre inaugurarea restaurantului: “Gata sufletelule, am despachetat!” vine replica spusa in mod repetat de catre Wally , moment in care apare primul “client” (numai client nu poate fi numit, pentru ca in loc sa aduca castig, face paguba, ba mai mult, le complica celor doi existenta), o tanara  pe nume Janet Chester, care cauta gloria in drum spre Hollywood, aceasta incercare fiindu-i “fatala” in cele din urma si aducandu-i nebunia. Dintr-o vorba intr-alta, tanara se aseaza pe scaun, ii este oferita o ceasca de cafea si zahar, insa pretentiile sale par sa se ridice la un nivel prea mare pentru asteptarile celor doi soti, astfel ca cere pe rand: zahar, biscuiti cu miere, ceea ce-l face pe Wally sa exclame: ”Ce idee am avut sa las usa deschisa, uite cum sunt ocupat deodata!”. Janet este convinsa de catre Louise sa ramana peste noapte, ceea ce nu pare a fi pe placul sotului, de unde si replica din partea acestuia: “Dar ce ne bucuram!”. In sfarsit, dupa o demonstratie artistica demna de tot rasul, ii este spus in fata adevarul: ca nu se poate duce la Hollywood pentru ca e lipsita de talent si i se propune sa lucreze pe post de chelnerita la restaurantul celor doi.

Al doilea act, prezentat de Dana Dogaru, ii suprinde tot pe Wally si Louise, dupa 20 de ani, in aceeasi situatie deprimanta: niciun client, ba mai mult, toti se duc dincolo, la restaurantul unde se serveste numai fasole: ”Cata fasole poate sa inghita lumea asta?”-vine replica plina de resentiment a lui Wally, or la ei, friptura de carne la ceaun nu atrage niciun calator. Acesta ar fi fost si motivul gasit de Wally de care si-a dat seama abia la batranete, pentru care lumea nu le-a calcat pragul: “Nu am brevetat friptura de carne la ceaun!”. Asteptarea mea era ca dupa cei 20 de ani, Janet sa reapara, dar de data aceasta in plina voga, de la Hollywood, insa, am ramas surprinsa cand am vazut-o facandu-si aparitia in postura de chelnerita, ca mai apoi sa aflu ca a fost amanta lui Wally, ceea ce a nascut intrigi si a determinat-o sa paraseasca in cele din urma“hanul”.

 Revenirea ei are loc spectaculos, de data aceasta in actul III, tablou prezentat de insasi Emilia Popescu. Trecut-au alti 20 de ani, timp in care sotii Murdock au imbatranit; intervine uitarea, senilitatea, iar drama se intensfica. Daca la inceput piesa provoaca hohote de ras, spre final, dramatismul acesteia ia amploare, desigur in umbra-i staruind replicile comice, dozate cu mult umor. Astfel ca, Janet revine intr-o noua forma: stilata, imbracata fin, dar cu cativa ani in spate si cu o nebunie de care aflam dintr-un telefon pe care sotii il primesc de la politie. Janet Chester scapase dintr-un spital de psihiatrie si era data in urmarire. Piesa ia sfarsit cu imaginea celor doi soti imbratisati, a caror existenta s-a scurs anevoios, fara ca nimic sa le fi marcat cele trei etape ale vietii. Ceea ce ei au trait, a fost un cumul de iubire, singuratate si tradare. Piesa a fost o tragicomedie jucata de mari actori, cu responsabilitate si profesionalism.

Celor care nu au reusit sa ajunga la piesa, le pot spune ca la cererea publicului se mai poate juca. Pana atunci insa, sper ca aceasta cronica sa ii fi introdus  direct in “poveste”.