Iarna sau cum se iese din teatru

Iarna a mai fost reprezentat si la ArCub (Bucuresti, 2008) in regia Elizei Bercu-Bodeanu, ceea ce dovedeste ca textul i-a indemnat spre meditatie, in timp, pe mai multi oameni ai scenei. Si nici nu are cum sa fie altfel, atata vreme cat scriitura lui Griskovet insumeaza toate premisele pentru ca spectacolele sa aiba chemare la public: sunt centrate pe actori, sunt „povesti” din realitatea contemporana, cu o puternica tenta de generalizare, in care e presarat si putin comic dulceag, si putin lirism, cat sa incante sensibilitatea unora, iar, nu in ultimul rand, contin elementul surpriza, atat de necesar in realizarea efectului global. László Bérés simte si manipuleaza cu dibacie toate aceste aspecte si ridica din paginile scenariului propria viziune, delicata si tulburatoare, aratand cum, spargand conventia teatrala, se poate realiza un joc despre viata si moarte.

Daca textul concentreaza ultimele ore din existenta a doi soldati care au misiunea de a detona o incarcatura intr-un punct strategic din Siberia, regia face din acest subiect o imagine pe jumatate feerica, pe jumatate sordida a unui episod nefast in care victime sunt doi oameni cu identitati nedefinite, in care oricine s-ar putea regasi. Si spun aceasta pentru motivul ca textul – montarea accentuand prin mijloacele scenice – apasa pe clapele ce fac sa vibreze stari universale in fiecare dintre noi. Fiorii serilor cand se intalnesc indragostitii, fragmentele pitoresti ale copilariei, asteptarile, despartirile, deziluziile, visarile sau clipele de fericire. Dulcele-amarul Iernii se dovedeste a fi, in realitate, o condamnare la nefiinta.

Lászlo Bérés isi imagineaza o „scena pe scena”, tocmai pentru a sustine destramarea conventiei, astfel ca totul se petrece in interiorul unui cub cu peretii imaculati. Pe masura ce actiunea se desfasoara si creste in intensitate, spatiul se stramteaza. Cubul devine, asa cum omul vitruvian desemna patratul, imposibilitatea de a iesi din limitele omenescului. Conotatia e clasica: individul e inchis in destin, odata cu timpul sau fizic. Noaptea, frigul sunt redate inteligent din interpretarea actorilor, ele amplifica ritmul, acumuleaza tensiune si mizeaza chiar pe contradictia dintre declinul vietii si zbaterea disperata de a mai prinde o clipa pe acest pamant. A respira este vital, a vorbi deopotriva, asa cum se intampla si in piesele beckettiene. Griskovet pune accentul diferit, dar tot despre absurd vorbeste. Cu ingeniozitate sunt exploatate notiunile celor doua coordonate esentiale in teatru: timpul si spatiul. Regizorul deplaseaza comutatorul la intervale diferite, marind sau micsorand timpul, facand ca actorii sa iasa si sa patrunda in dimensiuni diferite, reproducand, pana la urma, agonia prin care filmul vietii se tese dinaintea ochilor. Iarna e valul mortii si, chiar daca in aparenta e blanda Zana a Zapezii, ea are atingerea de gheata prin care trupurile incremenesc, nestiute, sub zapada grea, stralucitoare. Acestia sunt eroii: oameni obisnuiti, inghititi de catastrofele Istoriei, de temeiurile aberante ale unor tortionari, de propriile capcane – asa ne graieste Griskovet, caruia i se alatura in mesaj László Bérés.

Duoul Dumitru Nastrusnicu- Cosmin Maxim functioneaza fara a i se putea reprosa ceva. Actorii isi gasesc resursele necesare pentru a sustine o partitura deloc facila prin care momentele ce stau sub semnul mortii sunt cele mai epuizante. Cand se paseste in rememorarea scenelor din trecut o naturalete pune stapanire pe cei doi, iar simplitatea gesturilor, credibilitatea interpretarii acestora impresioneaza sala. Fiinta fantastica, singura care poate intra si iesi oricand din spatiul marginit unde lupta pentru supravietuire se dovedeste a fi lipsita de sens, este Craiasa Zapezii. Andreea Boboc nu are o misiune usoara si, constineta fiind de asta, se axeaza pe ceea ce stapaneste mai bine – inocenta, candoarea, verismul. Insa ajunge oarecum repetitiva si scade usor tempo-ul unor scene, ceea ce nu i s-a intamplat in alte ocazii. De altfel, dorinta regizorului de a pastra textul intact, implica si nefericita diluare a mizanscenei, caci de la jumatate, totul devine previzibil, interesul fiind mai mult sustinut de dubletul Nastrusnicu-Maxim. Povestea se pierde in locuri comune, iar magia scade in intensitate.

Am avut pentru cateva momente amintirea nelinistitoare a secventei din Dreams de Akira Kurosawa (1990), cand unul dintre visele inlantuite pe film „nara” intamplarea unui om pierdut si el printre nameti. Fantasticul patrunde realitatea si fantasma intinderilor albe, replica asiatica a Craiesii Zapezii, il acopera pe cel ce a ajuns victima catastrofei naturale cu o patura sfasiata de vreme. Aceeasi contradictie intre inghet si caldura, aceeasi topire a hotarelor, cand viata se scurge, incet, in moarte, transpar si din pelicula lui Kurosawa. Glaciatiunea e fara margini, pare ca a cuprins tot universul, cand de fapt, doar omul scade, sub ireala suflare a inceputului – caldura materna.