Eugen Stroe Nacht- Eu m-am nascut in teatru

AltIasi: Sa joci inseamna pentru dumneavoastra “ sa te cunosti si sa inveti despre tine mai mult decat stiai inainte…sa incepi sa crezi in tine insuti si sa te simti liber cu adevarat”. La ce varsta si cum ati descoperit acest crez artistic?

Eugen Stroe Nacht: Eu m-am nascut in teatru, tatal meu fiind unul dintre cunoscutii actori comici ai Romaniei din perioada aceea. Toata copilaria mea s-a petrecut in teatru, am studiat teatrul, am terminat IATC-ul, am inceput sa joc, dar aceste idei pe care mi le-am insusit au aparut dupa colaborarea mea la Paris cu marele regizor Peter Brook care e considerat astazi cel mai mare regizor de teatru din lume. Lucrul cu el, influenta lui si a tuturor celor cu care am lucrat atunci m-au adus la o intelegere mult mai profunda a acestei arte si astfel s-au conturat aceste idei care apar si pe site-ul studioului meu de teatru, care sunt niste motto-uri pentru mine intai si-ntai si poate pentru ceilalti interesati de acest domeniu.

AI: Ati fost student la IATC alaturi de Tora Vasilescu, Horatiu Malaele, Eugen Cristea. Care este amintirea cea mai draga pe care o aveti din vremea aceea?

E.S.N: Multe lucruri dragi s-au intamplat atunci care nu erau legate neaparat de cursurile noastre. Imi amintesc nopti intregi pe care le petreceam la Institut lucrand la examenele de actorie cu colegii. Iarasi, nu pot uita spectacolele pe care le realizam in Institut si pe urma la Casandra, dar sunt alte intamplari care aveau loc acolo in paralel cu aceste pregatiri. Noua ne placea sa iesim la o bere, eram o gasca, asa, care mergeam tot timpul: Eugen Cristea, Sorin Medeleni - astazi actor la Teatrul Mic, Horatiu Malaele, Vlad Radescu si el destul de cunoscut acum. Aveam inca un coleg - Dragos Paslaru - care a devenit calugar intr-o manastire. Pentru iesirile noastre trebuia s-avem bani si cand ni se terminau, eu, profitand de faptul ca tata era mai tot timpul ocupat cu spectacolele ii spuneam: ”tata, am nevoie de niste pantofi”, si-mi dadea doua sute de lei sa-mi iau pantofi si de fapt suma asta se ducea prin crasme. Cand se terminau banii ma duceam iar la tata: “ tata, vezi, trebuie sa-mi iau niste pantofi” el zicea “pai dar nu ti-am dat o data” eu ii raspundeam ”da, dar nu stiu ce s-a intamplat cu banii” si uite-asa un an de zile cred ca mi-am luat sase perechi de pantofi, dar toti bauti la bere cu gasca si la un moment dat Vlad Radescu zice: “Mai Eugene, mai… un pantof ceva?!”. Sunt tot felul de chestii din astea dragute care s-au intamplat in timpul facultatii. Mi-amintesc in primul an venise la Bucuresti cea mai celebra companie de teatru britanic, Royal Shakespeare Company, cu un spectacol regizat de Peter Brook - Visul unei nopti de vara. Jucau la Opera Romana patru spectacole, nu se gaseau bilete si ne invarteam si noi in jurul Operei pe-acolo; la un moment dat au deschis geamurile de la etajul intai actorii trupei, voiau sa bage studentii de la teatru gratuit, dar cei de la intrare nu ne dadeau drumul si cu niste funii si niste cearsafuri pe care le-au legat ei ne-am catarat pana acolo sus vreo douazeci de studenti, nu era foarte greu, si-am stat in fosa orchestrei sa nu ne vada nimeni si sa luam parte la spectacol.

AI: In 1977 plecati in Iarael alaturi de familie. In ce imprejurari a venit aceasta decizie si ce demersuri a presupus ea avand in vedere climatul socio-politic care nu incuraja atat de mult iesirile din granitele nationale?

E.S.N: Am decis sa plecam si sub influenta unor turnee in Israel la care-au participat parintii mei alaturi de alti artisti romani inca din 1967 si care-au fost mari succese. Totdeauna cand se-intorceau acasa din aceste turnee, parintii ne povesteau mie si surorii mele cat de nemaipomenit a fost si cat de entuziast i-a primit publicul, ce locuri frumoase sunt acolo si-asa mi-am facut si eu ideea asta cum ca acela ar fi locul in care as vrea sa traiesc. Sa nu uitam ca eram intr-o Romanie in care socialismul era la putere si securitatea lucra in voie, si trebuia sa inveti citatele lui Ceausescu pentru fiecare examen chiar daca n-aveau nicio legatura cu ce faceam noi. Imi aduc aminte aveam examen de istoria teatrului in scris si trebuia sa-ncep teza cu citatele lui Ceausescu ca sa poate sa se uite pe ea cineva; la estetica la fel, daca nu scriai la inceput aceste fraze pe care le-nvatai ca un dobitoc pe dinafara nu se uitau la lucrare si nu-ti dadeau nicio nota. Asadar, era realitatea asta destul de dura si era visul asta pe care-l aveam de a pleca acolo, in Israel. In ’77 a fost si cutremurul acela celebru de la 4 martie, casa noastra nu a fost daramata, dar a fost avariata puternic si s-a declansat o psihoza foarte neplacuta in Bucuresti, erau zvonuri ca va veni un nou cutremur care va distruge Bucurestiul, ca Guvernul se muta la Brasov… ceva de genul asta si toata angoasa aceasta care exista atunci si visul nostru de a ajunge in alta parte ne-a facut sa depunem actele pentru a pleca din Romania. Bineinteles ca pentru tata a fost mai greu asa ca sa accepte pentru ca totusi era inca un nume mare cu toate ca in perioada aia nu mai juca el tot timpul, dar aparea la televiziune, la radio, pe ici pe colo la cate un spectacol, insa nu juca stagiune intreaga. A fost destul de complicat cu plecarea. Si pe el l-au chemat tot felul de comisii din alea de partid sa-l umileasca acolo si a fost destul de greu. Cand am plecat pe aeroport ca un “gest de adio” ne-au luat intr-o camera pe fiecare, ne-au dezbracat la piele sa ne controleze daca nu furam secrete de stat, sa ne-njure putin, sa ne batjocoreasca si au fost destul de neplacute si umilitoare aceste ultime momente cand am parasit Romania.

AI: In 1982 deveniti actor si asistent de regie la Teatrul National pentru Copii si Tineret din Tel Aviv. De atunci participati cu succes la diverse festivaluri internationale dedicate acestui segment de public. Ce anume face fascinanta pentru un copil o piesa a lui Shakespeare adaptata de dumneavoastra?

E.S.N: Am inceput sa lucrez la Teatru National de Tineret inca din 1978, cu o mica pauza de un an jumatate cand am fost in serviciul militar si am ramas acolo pana in 1986 ca actor. Pe Shakespeare l-am adaptat la Studioul meu pe care l-am deschis acum zece ani in care predau singur jocul de teatru pentru tot felul de varste, pentru profesionisti si semi-profesionisti. A fost foarte important pentru mine sa aduc pentru cei mici putin din teatrul clasic pentru a capata o oarecare baza si intelegere a fenomenului de teatru si am ales The Tempest pentru ca aceasta piesa a lui Shakespeare este ca un basm, cu spiridusi, cu farmece si m-am gandit ca va fi mai usor acceptata de copii. Am facut aceasta adaptare punand accentul pe actiunea piesei si scotand o gramada intreaga de personaje care nu au importanta si aspecte filosofice care exista in opera shakespeareana si pe care un copil n-ar putea sa le inteleaga. Si a ramas o povestire foarte interesanta si pe alocuri nostima care a placut foarte mult la prima prezentare in 1994 in cadrul unui festival international de teatru pentru tineret, pentru profesionisti din Israel. The Tempest avut apoi un succes imens in Italia, la un festival, ei neintelegand niciun cuvant din piesa - a fost jucata in ebraica - dar din personaje, din miscarea lor, din muzica s-a inteles foarte bine acest spectacol. Acest lucru s-a intamplat in Italia si cu ocazia unui alt proiect – Scapen - a lui Moliere, in versiunea mai moderna a doi actori englezi, care adaptat se intitula Scapino.

AI: Cum a inceput colaborarea cu domnul regizor Aurel Luca?

E.S.N: Ne-am intalnit intamplator in Bulgaria la un mare festival de teatru din orasul Vratza, festivalul “Vreme”. Acum doi ani in luna iunie eram si eu venit cu un spectacol cu studioul meu, faceam acolo si-un workshop despre Peter Brook pe care l-am facut si aici dupa aceea. Ne-am cunoscut, ne-am simpatizat, el era domnul Luca cu echipa din care facea parte si Radu Mihoc care era un mare sufletist, Alex Epure, Vera. Ei fiind romani ne-am imprietenit imediat si ca sa spun asa eram mai tot timpul numai cu ei. Apoi Aurel m-a rugat foarte mult daca pot sa vin la festival aici in Iasi si sa fac workshopurile si asa a inceput colaborarea noastra care se perpetueaza in fiecare an. Pentru mine este o placere sa vin aici, acum doi ani am vazut pentru prima oara Iasul, desi mergeam cand eram copil cu parintii prin turnee prin Moldova, niciodata n-am ajuns la Iasi, asa s-a intamplat, si cand am venit acum doi ani a fost splendid, m-am indragostit de acest oras si de oamenii lui.

AI: Cum vi s-au parut in cei trei ani de cand realizati aceste ateliere teatrale participantii din cadrul Festivalului “ Zilele Teatrului Ludic”? Ce exercitii si tehnici vi se par mai greu asimilabile de catre acestia?

E.S.N: Primul an am incercat sa le aduc acest teatru a lui Peter Brook care presupune ca antrenament, ca pregatire a actorului o serie de exercitii care nu sunt, sa spunem, standard. Sunt niste exercitii mai speciale si cred ca aceastea au fost mai grele pentru ei. De aceea anul trecut am venit cu niste metode foarte normale de teatru de care se pot folosi in fiecare zi si la orice fel de proiect teatral iar anul acesta Commedia dell’Arte a fost ceva foarte popular, niste lucruri foarte simple care pot sa te introduca intr-o atmosfera de lucru mai dinamica, mai interesanta.

AI: Prin secolele XV-XVI un actor Commedia dell’Arte isi juca masca toata cariera pana la perfectionarea personajului. Ce masca ati purta dumneavoastra pe scena toata viata?

E.S.N: Am jucat intr-un spectacol Commedia dell’Arte, dar l-am jucat pe Lelio, pe indragostitul. Personajul care este insa cel mai apropiat de mine si pe care mi-ar fi placut sa-l interpretez este Arlechino - servitorul acela spirt, care alearga si intr-o nebunie incearca sa resolve toate problemele piesei.

AI: Cum vedeti dumneavoastra teatrul amator in comparatie cu teatrul profesionist? Exista o comunicare indeajus de buna intre cele doua medii artistice?

E.S.N: Comunicare nu prea exista pentru ca fiecare este in domeniu lui, dar au in comun faptul ca sunt niste actori pe scena, prezinta un spectacol publicului si au o vie dorinta de se face credibili pentru spectatori. Asta nu-i separa. Am vazut multe spectacole de teatru amator si in afara Romaniei si aici, dar la Teatrul Ludic sunt parte din actori pe care singurul fapt care-i departeaza de teatrul profesionist este ca nu primesc salariu de actori pentru ca talentul lor este atat de ridicat incat eu cred ca orice teatru care ar vrea sa-si atraga actori buni i-ar lua imediat. Problema cu showbizul in teatru este ca sunt bisericute si jocuri aranjate; gastile sunt inchise, fiecare isi aduce prietenii. Si uneori se ajunge la un stadiu in care singura diferenta este ca aia primesc salariu si eu fac de placere si-atunci eu ii admir mai mult pe cei care fac teatru de placere fiindca fac un sacrificiu in timpul liber, si asta are pentru mine mai multa valoare.   

AI: Cu ocazia festivalurilor si a workshopurilor pe care le realizati ati calatorit in multe tari. Are teatrul definitii diferite in culturi diferite?

E.S.N: Am fost in Europa mai mult, dar nu cred; cred ca teatrul are in esenta lui acelasi limbaj si aceleasi scopuri, adica nu exista diferente foarte mari. Am intalnit trupe si din Orientul Indepartat; chiar daca prezentau o alta forma de teatru intentia fata de public este aceea de a aparea in fata lui cu o poveste care sa merite.

AI: Stroe si Vasilache. Aplauze este cartea pe care ati scris-o dumneavoastra si ati lansat-o la Iasi. Cum il vor cunoaste cititorii pe N. Stroe din aceast volum?

E.S.N: Aceasta carte prezinta povestea celor doi comici care au fost cei mai celebri comici din Romania interbelica, au deschis noi directii, au facut primul film muzical romanesc, au realizat prima emisiune umoristica la radio Bucuresti- “Ora vesela”. Nu am reusit sa lansam cartea asa cum ne-am fi dorit pentru ca am inteles ca este un moment in care librariile nu prea vand carti din cauza crizei economice, asa ca mai am inca sperante ca aceasta carte sa-si gaseasca un loc in casele oamenilor. Exista o carte pe care am scos-o in limba romana impreuna cu tata in Israel in anii ’80, o autobiografie a lui pe care vom incerca sa o editam si in Romania. Citind aceste carti oamenii vor avea o imagine mai clara despre cine a fost tatal meu.

AI: Cum ar privi N. Stroe teatrul de revista romanesc de astazi?

E.S.N: E foarte schimbat. Adica teatrul de revista romanesc nu mai este cel care a fost altadata. Nu vorbesc neaparat de perioada interbelica in care teatrul de revista era la moda in Romania, compania “Carabus” a lui Constantin Tanase, unde cei doi au aparut, Teatrul “Alhambra” care era mare teatru de revista din Bucuresti si altele, vorbesc chiar de perioada in care eu am fost copil prin anii ’50-’70 cand Teatrul “Constantin Tanase” aducea spectacole de mare valoare si cu mari nume. In ziua de astazi teatrul de revista a regresat putin, poate fiindca nu mai sunt vedetele care-au fost, publicul nu mai e asa de interesat de acest teatru si vad o destul de mare diferenta intre spectacolele de revista care se fac astazi si cele care au fost facute cand traiam eu in Romania si pe care le-am vazut ca adolescent si ca tanar.

AI: Ca actor ati spus vreodata bancuri cu evrei? Va place, va displace unul in mod deosebit?

E.S.N: Sunt bancuri care au rautati si bancuri care nu au rautati. Sunt bancuri care pot deranja si fiecare dintre cei care traiesc ca evrei are in spate aceasta frica de antisemitism. In Romania pe mine unii ma cunosteau ca evreu, altii nu. Am avut si eu suparari din astea, cateodata ma deranjeaza cate un banc care e rautacios, dar sunt altele care sunt foarte nostime, comice, eu sunt un om caruia ii place sa rada, ii plac bancurile si daca bancul e bun, daca ma amuza, n-am nicio treaba…

AI: Ce-ar fi fost Eugen Stroe Nacht daca nu era om de teatru?

E.S.N: Eugen Stroe Nacht cand era copil voia sa fie doctor. Chiar mi-aduc aminte aveam 6 ani cei de la Radiodifuziune m-au intrebat ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare si eu le-am spus- doctor- si tata a zis- cum?- si-am spus atunci intai artist si pe urma doctor. Dar in ziua de astazi daca ma-ntrebi, daca mi-ai spune - dom’le s-a desfiintat teatrul si cinematograful, ce vrei sa faci? - sa fiu bucatar sef, care este tot un fel de teatru, trebuie sa regizezi niste bucate, tot pe ideea asta merge.

AI: Ce proiecte aveti in lucru ca actor, regizor si autor de texte?

E.S.N: Am luat o decizie de a nu mai juca atat de mult pentru ca vreau sa ma ocup mai mult de regie. Am la Studioul meu de teatru doua spectacole care sunt deja in repetitie - A douasprezecea noapte - piesa originala a lui Shakespeare, pe care o voi pune in scena in limba ebraica si un fel de musical pe care l-am scris si care se numeste Cine-a furat submarinul galben?, o poveste pe care-am inventat-o, chiar nebuna si amorala, si care are la baza piesele formatiei The Beatles. Poate ca voi veni cu ea la urmatoarea editie a festivalului “Zilele teatrului Ludic”. In acelasi timp am incercat sa realizez un scenariu de film artistic, la care lucrez si acum, despre Stroe si Vasilache pe care sa-l filmeze regizorul Radu Gabrea, care a facut deja acel documentar despre teatrul evreiesc Barasheum si care are experienta in acest fragment de istorie care este perioada interbelica. Cu ocazia acestui film poate ca lumea ii va cunoaste mai mult pe Stroe si Vasilache care in aceasta formula inseamna o poveste de zece ani, zece ani din viata tatalui meu. Filmul va urmari mai ales activitatea lor din timpul razboiului in care li s-a interzis sa joace impreuna, modul in care s-a realizat colaborarea lor secreta. Filmul va avea imaginea in culoare pentru ca tehnica este destul de avansata incat sa poata reda astazi acea atmosfera a trecutului, a anilor '30-'40.