Eseu scenic despre tacere. Cu „victime” si „tirani”

Acum va propun un salt in timp: 1972, Teatrul Bulandra, Republica Socialista Romania. Premiera cu Revizorul in regia lui Lucian Pintilie arunca in aer pseudo-cultura si pseudo-existenta unui popor aflat in comunism. Spectacolul e interzis, actorii (Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Tamara Buciuceanu Botez, Mircea Diaconu, Mariana Mihut, Virgil Ogasanu, Victor Rebengiuc, Valy Voiculescu Pepino si Petre Gheorghiu) protesteaza prin scrisori deschise, dar la 30 septembrie ziarul „Scanteia” publica hotararea Consiliului Culturii si a Educatiei Socialiste potrivit careia reprezentatia este interzisa. In tot acest timp, stegulete rosii sunt fluturate in exuberanta tampa a fiecarui 23 August.

Si oare mai e nevoie? 2014, Romania. Intelectuali stigmatizati („procesul” Andrei Plesu, cazul Horia Roman Patapievici si ICR etc). Nationalismul desart merge in conjunctie cu fariseismul, exuberanta prostului gust si a minciunii par ca depasesc orice imaginatie. Privim vexati la spectacolul mediatic sau la cel din strada; scriem scrisori catre cunoscuti si necunoscuti. O diferenta: undeva, in enclavele noastre, ne este greu sa mai radem. Hohotul vine din afara si e monstruos.

Apoi epocile indepartate si prezentul ajung sa gaseasca puncte de congruenta. Asa se face ca Teatrul National „Vasile Alecsandri” a deschis stagiunea Salii Mari cu Tartuffe sub semnatura lui Vlad Massaci. E un spectacol care ar putea sa uimeasca pe clasicii ieseni daca privim fondul abordarii, insa deopotriva, care pentru mintile ascutite poate sa aminteasca un episod vechi, ramas in istoria teatrului universal, un episod relatat de insusi autorul francez in prefata piesei ce avea sa apara sub tipar in 1669:

„Opt zile dupa interzicerea acesteia /a premierei Tartuffe/, s-a reprezentat inaintea curtii o piesa intitulata Scaramouche pustnic, si regele la plecare, zise catre marele principe:

-As vrea sa stiu de ce persoanele care se scandalizeaza asa de tare la comedia lui Molière, nu zic nimic de acest Scaramouche.

La care printul raspunse:

-Motivul este ca piesa Scaramouche pune in joc cerul si religia, de care putin le pasa acestor domni, dar Molière ii pune pe scena chiar pe ei; asta nu i-o pot ierta”. (Molière, Opere, vol. II, pp. 264-265)

Morala e mereu aceeasi: teatrul ne vorbeste despre noi. Ne e atat de frica sa ne recunoastem in el, precum Orgon? Un raspuns afirmativ ar fi pleonastic.

Nu avem cum sa omitem faptul ca, anul acesta, Tartuffe s-a aflat printre spectacolele preferate ale stagiunilor din Romania: productia Teatrului Metropolis s-a aflat in regia lui Victor Ioan Frunza, iar cea de la Teatrul de Comedie, care l-a avut pe Tudor Chirila in rolul Impostorului, a fost realizata de László Bocsárdi, cu o versiune de text la care a lucrat si Alice Georgescu. Abundenta de Molière(i) ma impinge sa spun ca nu e o pura intamplare. Sa revenim, insa, la varianta ieseana. Lasat pe mana lui Massaci, Molière devine ce era el in adancul sau: un spirit macinat de drame personale, renegat si admirat, un subversiv si un revoltat, aflat intr-o continua incercare de a rezista in lumea uneori de neinteles a timpului sau. Molière ramane fara masca rasului, fara nefirescul unor situatii ce apar in text, fara pretiozitatile hilare ale secolului al XVII-lea. Stam fata in fata cu scena, si barierele incep sa se destrame, incepem sa recunoastem, cu din ce in ce mai multa evidenta, nefericirea de langa noi, ipocrizia, lipsa de rusine, prefacatoria, lingusirea si lista ar putea fi foarte lunga.

Regizorul alege sa schimbe atat registrul, cat si codul, pastrand nealterat textul, chiar cu o traducere invechita. Comedia din primele minute vireaza repede in drama, iar secolul clasic e inlocuit de secolul XX. Realismului cel mai pur, i se prezerveaza urme de caricatura, insa nici rizibilitatea nu ramane intacta, peisajul modificandu-se usor pana la absurd. Trecerile se fac pe nebanuite, pe sub text, iar efectul, pentru ochiul versat, este incontestabil. Istorioara lui Orgon, cel care ocroteste sub acoperisul casei pe impostorul Tartuffe, ignorandu-si familia si comportandu-se despotic, capata acum accente grave. Minimalismul scenic face sa straluceasca, in montura, textul, deschide spatiul de joc actorilor si isi propune un drum foarte simplu. Tartuffe este acum, intre peretii inalti, despuiati, austeri, raul cel mare. Mefistofelic si insinuant, ingerul il ascunde pe diavol. Iar asta nu ar fi o noutate. Mai degraba ,ineditul cade pe schimbarea de accent operata de regizor. Protagonistul nu mai e evlaviosul deghizat, ci Orgon. Nu mai intereseaza fetele multiple ale raului, le stim, le vedem de atata vreme. Mai bine - pare ca spune artistul - ne-am indrepta atentia catre situatia celorlalti, a victimelor. Victime insa... cu buna stiinta. Actiunea e mutata in anii ’40, suntem impreuna cu familia asuprita, oriunde in Europa amenintata de fascism.

Metafora e preluata de scenografie (semnata de Andu Dumitrescu). Spatiul e impartit intre lumea veche (salonasul in care se ia masa, luminos, cu o vaga amprenta a atmosferei mic-burgheze) si lumea cea noua (o camera de zi, intunecata, de pe peretii careia au fost coborate imaginile din tablouri, ramanand doar ramele). Pare ca Tartuffe „face curatenie” in casa lui Orgon, curatenie ce echivaleaza acum cu spalarea creierului. Peretii proaspat vopsiti in gri petrol – opera acolitilor Impostorului – aproape ca invadeaza inghesuita la salle à manger, refugiul celor ce formeaza rezistenta. E o continua lupta la granita, iar victoria e obtinuta la sfarsit cu ajutorul „victimelor”. In cele doua spatii se construieste un joc asimetric. In planul din stanga, rezistenta e tacuta, familia e speriata de amenintari, violenta fizica si de invazia imanenta a maleficului. E atat de graitoare scena in care se ia masa timp de aproape o ora, cand unii nu se pot atinge de mancare ca si cum ar fi otravita, iar altii mananca implacabil ca si cum stomacul lor ar fi capata dimensiuni incredibile (semn al absurdului si al dezumanizarii). Acolo se tace. Acolo creste frica, precum o aripa enorma ce acopera constiintele si le incetoseaza. In partea cealalta, pe vasta suprafata contaminata, actiunea e realizata pe plan verbal, prin dueluri si „predici” si in planul faptelor. Intr-o parte se intampla ceva, in cealalta de asculta ce se intampla dincolo de peretele imaginar.

Invizibil, cele doua spatii se contopesc, in cele din urma. Negura se alungeste lipicios peste camera luminoasa si o prezenta fantomatica (descrisa de spotul in culoare rosie ce contureaza un fotoliu) puncteaza focarul prezent-absent al diabolicului. In tot acest timp, personajele tacute, cu capetele plecate isi molfaie gandurile, se pierd in neputinta, ascultand discursul de la radio. Tacerea – comoda, deziluzionata, ingrozita – e traversata la inceput si la sfarsit de emisia radioului. In incheierea spectacolului, pe undele de transmisie se aude o expunere neinteligibila, facuta in stilul Oratorului din textul ionescian, insa al carei ritm face trimitere la discursul de tip hitlerist. Aceasta e ruga lui Orgon, individul fara ganduri, care si-a gasit izbavirea in nestiinta, in moartea ochilor si a mintii. Mi se reactiveaza, departe, in amintire, scena din Glissando (regia Mircea Daneliuc, 1982), cand o multime de oameni asculta amortiti, cu privirile spre inalt, o cuvantare, la fel, incomprehensibila, racnita printr-un megafon. Victimei ii place sa fie victima. Prin optiunea de a-si abandona actiunile sau de a renunta usor la duel, nu face decat sa inlesneasca propagarea tiraniei imposturii. De fapt, impostura e creatia noastra, din necesitate. Spectacolul incepe si se sfarseste cu o  lovitura de gong simbolica – Flipota loveste o tava de masa. Ciudata relationare dintre traditia teatrului (disparutul gong, semn apus al ceremonialului) si actuala lui conotatie. Sa rupem tacerea spre a asterne tacerea.

Distributia e una de prim rang a nationalului nostru. Doru Aftanasiu (Orgon) si Pusa Darie (in rolul cheie al Dorinei) sunt intr-o forma maxima. Realizeaza schimburi de replici in contrapunct ce trimit vag inspre tehnicile commedie dell’arte. Stapanul legat la ochi si servitoarea inteligenta, afectatul snob si dezinvolta sluga s-au asezat, fiecare pe capatul lui de balansoar, si dialogheaza in rime. Intre ei, Ionut Cornila (Tartuffe) strecoara inflexiuni mieroase, malitie si vanitate intr-o maniera versata pe care o detine pe deplin. Iar cand trebuie sa „creasca” – negru arhanghel vestitor al imperiului fricii –, o face sigur pe sine. Creeaza un personaj „dincolo de bine si de rau”, vandal al vechilor valori si castigator prin specularea slabiciunii omenesti. Petru Ciubotaru este savuros in rolul portarelui Loyal, impins in directie absurdista, cum se procedeaza si cu Flipota realizata de Andreea Spataru. Aceasta e o excelenta manuitoare a limitei dintre rizibil si stupoare, reusind sa bifeze aparenta comicului si caderea in gravitatea situatiilor. Andreea Lucaci (Mariane) si Andrei Grigore Sava (Valère) realizeaza un cuplu simpatic, cu stangaciile si naivitatea celor doi amorezi molieresti, descendenti ai scenelor italiene. Andreea Lucaci mizeaza pe tuse grosiere, transformand ingenua in mic dictator, iar melodramaticul aruncandu-l spre cel mai frust buf. Fara a iesi prea mult in evidenta Andreea Boboc (Elmire), Georgeta Burdujan (batrana Pernelle), Dumitru Nastrusnicu (Cléant), Dumitru Florescu (Damis), Gelu Zaharia (capitanul gardei) si Antonella Cornici (Laurent) graviteaza in universul asimetric al scenei, reusind, mai mult sau mai putin fericit, sa contureze relatii si sa atinga nuante in personajele lor.

Recunosc ca nu am apreciat foarte mult proiectiile cu ingeri, cu exceptia ultimei, care intr-adevar se integra in semnificatia actului. Insa din nou, ma intreb de ce a preferat regizorul sa pastreze neverosimilul act al V-lea, despre care se stie ca fusese adaugat de dramaturg, cu intentia de a putea scoate din nou spectacolul in lumina candelabrelor de la sala Palais-Royal. Punerea efectiva a impostorului in catuse ramane si azi un gest care s-ar explica mai greu.

In anii ’90, Alain Badiou scria un eseu ce a creat nenumarate polemici pe marginea relatiei dintre teatru si Stat – poarta titlul Rhapsodie pour le théatre. Afacerea Tartuffe era si ea luata in discutie in acest cadru, filosoful francez, cu puternice legaturi in lumea scenei, demonstrand ca piesa a supravietuit tocmai din pricina implicatiei politice pe care a avut-o. Daca reusita Tartuffe-ului iesean consta preponderent in ceva, atunci acest ceva este plutirea libera a subtextului politic de pe malul secolului al XVII-lea pe insulele terifiante ale fascismului sau ale comunismului, pana la erorile de azi. Acest ceva care face legatura intre despotismul regilor absolutisti, propaganda proletcultista si frica noastra cea de toate zilele. Nu se opereaza cu obstinatie, reteaua care uneste punctele diferite din istoria Europei e fina. Si pentru ca mi-ai lasat libertatea de a migra de la o zona la alta, iti spun „Multumesc Vlad Massaci!”