Ecouri din culise (partea I)

Asadar, la 11 trecute fix, ne-am adunat cu totii, critici de teatru, profesori, fosti profesori, studenti, directori de institutii, manageri de proiecte culturale si presa, pentru a discuta despre un subiect a carui importanta o recunoastem cu toti: teatrul si interculturalitatea ce se desprinde din acesta. Dupa  un scurt discurs al directorului Teatrului National din Iasi – si cam atat, dupa cum bine ne-am obisnuit deja, caci acesta trebuia sa se intalneasca cu Ministrul de Cultura al Republicii Moldova, care se pare ca doreste o copie a „cubului” nostru de partea cealalta a Prutului – discutia s-a indreptat usor catre ceea ce ne interesa mai mult, si anume parerile „la cald” despre cele cateva spectacole ce au avut loc in primele doua zile de festival.

Pentru inceput, Amorul dantuie si feste joaca. Sa fi fost acest spectacol de bun augur sau doar o eroare? Parerile au fost impartite intre tabara Oltitei Cantec si cea a lui Doru Mares, si foarte bine argumentate. In acest spectacol, Oltita Cantec a apreciat mobilitatea si dinamismul extraordinar de care au dat dovada actorii, precum si rostirea foarte buna a acestora: „Am putea, foarte bine, sa aducem profesori de rostire si dictie de la Chisinau; ar avea multe de invatat mai toti actorii din Iasi, dar si din intreaga tara”, spunea ea. Cu toate acestea, a fost afirmat faptul ca originalitatea viziunii regizorale nu e chiat atat de... originala pe cat s-ar vrea, abordarea textelor clasice si aducerea lor intr-o zona traditionala fiind realizata si de alti artisti romani, precum Manutiu in a sa Electra pe ritmurile muzicii din Maramures.

In contrareplica, reprezentantii lumii teatrale basarabene spun ca desi acest spectacol a avut premiera acum trei ani, salile sunt pline (desi, probabil, cei care vin pentru a cincea sau a sasea oara vin in asteptarea unui soi de concert folcloric, decat a unei piese de teatru). In plus, se pare ca regizorii din „cealalta” Moldova sunt cumva defavorizati de faptul ca acestia sunt obligati sa se ocupe de fiecare detaliu al piesei, varietatea scenografica nefiind atat de densa ca in Romania, lucru care ii determina pe actori sa devina uneori ei insisi elemente de decor.

Dar sa fie dansul popular o solutie pentru a ne pastra nationalitatea? Asta, bineinteles, daca notiunea mai are vreun rost acum. Oare nu s-ar mentine mai vie aceasta stare printr-un act artistic desavarsit decat prin niste elemente strict folcloristice? Raspunsul pare sa-l dea oarecum criticul de teatru Doru Mares, care spune despre acest spectacol ca e „o ciorba de Shakespeare, cantece populare si dansuri traditionale”. El continua spunand ca in ultimii douazeci de ani teatrul din Moldova e „mai mult penibil” si ca nu publicul este semnul victoriei, caci oricine poate avea admiratori, fie geniu, fie ignorant. Asadar, poate aceasta sa fie cauza pentru care dupa pauza textul shakespearean parea ca se ineaca in vartejul imaginilor si a sunetului?

In ceea ce priveste spectacolul trupei de la Galati, Diavolul si moartea, impresia generala nu a fost una tocmai favorabila. Un spectacol secvential, in care actorii au jucat cu frana trasa, cu un text care ii facea vadit sa se simta incomod, a fost, spune Constantin Paiu, ca un pumn tras in ochi. Insa eu as zice ca a fost mai degraba vanataia urata de dupa, caci actiunea in sine inseamna atitudine, sentiment, si nu ceea ce am vazut aseara. In plus, daca spectacolul celor din Chisinau a fost – in mod ironic – prea unguresc, cel de la Galati a fost prea nemtesc: autor neamt, regizor austriac si o trupa romaneasca folosita pe post de instrument artistic (?).

Intalnirea s-a incheiat dupa doua ore, cu un moment care sa detensioneze atmosfera, mai precis cu o lansare de carte: Lumea dupa Hamlet. Autoarea acestui volum, Valentina Tezlauanu, resuseste prin scriitura meticuloasa si prezenta discreta in paginile propriei carti – asa cum poate ar trebui sa incerece mai multi – sa se insinueze in constiinta cititorului. O colectie de eseuri, articole, studii legate de spectacole, artisti, institutii care nu vizeaza doar teatrul basarabean, ci si cel romanesc si chiar european, depasind astfel standardele locale, este mai ales o carte despre teatrul de azi, despre istoria lumii teatrale trasa de firul invizibil al timpului. Ea incearca, prin opera sa, sa dezlipeasca Republica Moldova – un loc al anomaliei culturale, dupa cum insasi scrie – din propria-i mlastina.