Cu tandrete, despre ridicolul romansc...

Mai intai, noua piesa reconfirma talentul dramaturgic a lui Ion Sapdaru. Exista un simt remarcabil al cuvantului si al replicii, un dozaj fin al umorului, capacitatea de a crea personaje savuroase si situtii de un comic nebun. Sapdaru este, inainte de toate, un comediant. Are un umor sanatos, popular, cu priza, fara prea multe subtilitati inutile, vizand rasul in hohote mai mult decat zambetul in barba. Exprimarile directe, fara ocolisuri, sunt dublate de o stiinta a gradualizarii conflictului. Caci Sapdaru nu-ti da, totusi, mura in gura, ocazia de a rade ca prostul, ci iti forteaza uneori gandirea. Ceea ce apreciez in mod special la piesa de fata este originalitatea. Nu merge pe retete clasice de comedie, ci pe un mod personal de a scoate la iveala jumatatea amuzanta a existentei. O alta virtute din „Hollywood Mirage” este familiaritatea pe care o degaja situatiile si caracterele. Sunte noi acolo, noi, romanasii din patria Mioritei, cu ideile noastre traznite, cu fandoselile si ipocriziile noastre, la fel cum suntem tot noi, cu sensibilitatile noastre tampite si falimentare, cu admiratia stupida fata de tot ce este „strain”, dar si cu abilitatea de a o lua mereu de la capat... Desigur, textul are si puncte firave, locuri previzibile, referinte facile sau replici sarjate, insa, pe ansamblu, e una dintre cele mai bune piese de comedie scrise in dramaturgia romaneasca a ultimului deceniu.

Pe scurt, „Hollywood Mirage” este numele unui local al carui patron a avut ideea de a oferi clientilor iluzia intalnirii cu mari nume de la Hollywood. Marilyn Monroe, Madonna, Harry Potter, Chaplin, Elvis Presley isi fac, seara de seara, numarul. De bine de rau, bussinesul merge, caci maria sa Consumatorul, snob si limitat, agreeaza forma aceasta de flirt cu celebritatea. Intr-o zi, insa, insusi Presedintele isi anunta intentia de a lua aici o cina. Totul se da peste cap, cu atat mai mult cu cat o echipa de SPP-isti intervine pentru a pregati terenul.

Atentia regizorului Sapdaru s-a indreptat spre actor si spre relatia dintre actori, tocmai din aceste relatii, excelent dirijate, decurgand cele mai tari secvente ale spectacolului. Si stai sa te minunezi cat de bine poate functiona uneori trupa de la Nationalul iesean, si cat de prost merg toate alteori... In fine, dupa un inceput destul de crispat, lucrurile incep sa se lege, ritmul devine optim, iar spectacolul pare sa se faca de la sine. Scenografia Rodicai Arghir are, ca materie dominanta, lemnul (mese, scaune etc.), exploatand dramatic contrastul dintre mobilierul saracacios si opulenta covorului rosu ce traverseaza scena cu forma de podium. Intr-un colt, pupitrul lui Elvis... In fundal, cu litere mari, aurii, denumirea locantei... Atmosfera de kitsch bine controlat, in care se manifesta personajele contaminate, intru fita si moft, de starurile pe care le interpreteaza. Greoaie, in schimb, formula de decor din actul al doilea ce impune o pauza necesara montarii si, apoi, stanjenitoare momente necesare demontarii de dinaintea ultimului act.

Cum sugeram mai sus, spectacolul este unul de text si actor. Distributia este incantatoare, apetitul jocului actoricesc cucereste, iar profilul personajelor este adanc cioplit in mintea spectatorului. Sarea si piperul le da Dumitru Nastrusnicu, care, impreuna cu echipa sa de SPP-isti, genereaza faze geniale pe banda rulanta. Personajul sau este adorabil: un ins in care se imbina suficienta si, totusi, deschiderea spre nou, sadismul si o forma subtila de tandrete, ironia (de foarte buna calitate) si sentimentul datoriei facuta cu orice pret. Asistentii sai – Daniel Busuioc, Diana Chirila si Cosmin Panaite – mostre de obtuzitate si limitare, au ceva din mafiotii lui Kusturica; servesc prompt si fara gres linia textului si a umorului sapdarian. Din celalalt grup, al personalului de la „Hollywood Mirage”, se remarca in primul rand Constantin Puscasu, un patron destul de atipic, cu sensibilitati pastoase si verva balcanica; un „trairist” a carui candoare invinge, adeseori, simtul omului de afaceri. In Monroe, fosta gurista la barul garii din Barlad, Irina Radutu Codreanu e savuroasa, la fel cum savuroasa e Annemarie Chertic in rolul Lilicai Eminescu. „Fostul talent”, actorul betiv ce il joaca pe Hitler, Ionut Cornila face in asa fel incat conceptul de „teatru in teatru” sa fie fructificat intr-un mod amuzant si, in acelasi timp, profund. In fine, Daniel Chirila (Harry Potter), Claudia Chiras (Madonna), Cosmin Maxim (Elvis Presley), Constantin Avadanei (Robert de Niro), Silvia Popa (Madam Plopu) intregesc o garnitura de zile mari.

Am observat in caietul de sala cum Ion Sapdaru sugereaza ca supratema spectacolului sau e data de fascinatia pe care o confera industria Hollywood-ului. Se vorbeste despre notele generale ale „culturii” hollywoodiene, se dau citate de bon ton din Edgar Morin, iar autorul-regizor face un scurt inventar al modalitatilor de manifestare pe care le imbraca fenomenul sus-pomenit. In ce ma priveste, regasirea efectelor Hollywoodului asupra unor oameni obisnuiti a fost ultimul aspect care m-a interesat in acest spectacol. Comedia lui Sapdaru este, mai degraba, una despre socitatea romaneasca si despre problemele acestei societati. Hollywood-ul ramane un foarte vag pretext pentru apasarea tandra a ridicolului in care, adeseori, ne aflam...

*Guest writer pentru acest articol este Calin Ciobotari, jurnalist si critic de teatru.