Cronica unei sarbatori la Ateneu

E prima data cind vad montata o piesa de Mazilu, desi auzisem destule despre el. Acesta a fost unul din motivele pentru care am ales sa merg. Dupa un inceput cam stingaci (regizoral si actoricesc, deopotriva) – un personaj intra pe usa din spatele salii, usa de acces a spectatorilor, si se deplaseaza spre scena (o schema pe care am mai vazut-o si la Vitse si la Teatrul Luceafarul...), iar o domnisoara repeta parca hipnotizata citeva replici (exasperanta folosire a psihanalizei in teatru) – piesa devine brusc interesanta cind apare in scena sotia personajului principal (jucata foarte bine de Roxana Marza). Dramatismul atit de specific teatrului e prezent, iar plictiseala initiala e doar o greseala.

Ceea ce urasc cu desavirsire in spectacolele dramatice (si totodata ceea ce ma tine departe pentru lungi perioade de timp), sint acele clisee de mizanscena: un personaj da sa iasa din scena, dar se razgindeste si mai ramine putin, apoi iar vrea sa iasa, insa iar se razgindeste, apoi iar vrea sa iasa (mega annoying!) – puteti vedea asa ceva in spectacolul Zeul macelului, la TNI. Inteleg formula dramaturgica, dar cind o vad folosita pot emite pareri critice legate de originalitatea regizorului. O a doua chestiune ar mai fi teatralitatea interpretilor. Mi se par false, artificiale, exagerate si de cele mai multe ori, amatoricesti. Stiu ca asta mi se trage de la pasiunea pentru cinema, unde actorilor li se cere imperios sa fie sinceri si credibili in fata camerei. Nu zic, am vazut si teatralitati de genul acesta care mi-au placut, insa in mare parte erau comedii.

Partea buna la O sarbatoare princiara e ca avem putin din prima problema (sluga personajului principal ii tot muta scaunul celui de-al doilea pentru a vedea mai bine nu-stiu-ce – mult timp investit intr-o actiune care mie ca spectator nu-mi spune nimic relevant si ma lasa rece) si putin din a doua (am amintit-o deja pe domnisoara hipnotico-psihotica). In schimb, avem un comic bun din partea lui Horia Verives care merita toate aplauzele si o interpretare aproape cinematografica (foarte buna, tin sa repet!) a Roxanei Marza.

M-a impresionat mai mult textul decit regia (desi Ovidiu Lazar si-a facut bine treaba), pentru ca absurdul si in acelasi timp realismul dramei sint excelente. In aceeasi piesa gasesti meditatii despre sacrificiul uman si restul lui, pretul vietii unui om, iubirea aproapelui, dar si ironii la adresa filosofarilor in sine. Un text autoironic, deci, pe placul meu.

Va recomand piesa, e decenta si merita banii!