- 7984
Sfarsitul de ianuarie la Iasi e ca inceputul lui ianuarie. Adica tot foarte frig. Regizorul Radu Afrim repeta la Teatrul National Macelaria lui Iov de Fausto Paravidino si e insotit de scenograful sau, Irina Moscu. Ei se afla la a cincea colaborare dupa Detalii naive, total lipsite de profunzime din viata si moartea unor spectatori (Teatrul Maghiar de Stat din Timisoara), Suntrack (Teatrul Maria Filotti din Braila), Intre noi totul e bine (Teatrul National din Bucuresti) si Pasarea retro se loveste de bloc si cade pe nisipul fierbinte (Teatrul National Targu-Mures).
E duminica, e jazzy la Treaz & Nu, desi eu ma gandesc c-ar incapea acolo and Björk, of course. Prima soseste Irina, cu un abur rece plutitor care se topeste langa ceasca ei cu ceai. Apoi apare Radu – undecover, sub o caciula si un fular care-i lasa doar ochii liberi si care-l fac sa semene cu un eschimos.
AltIasi.: La Iasi atacati un text de Fausto Paravidino – Macelaria lui Iov. Si cum e lucrul cu textul in fata pentru tine, Irina?
Irina Moscu: Citindu-l cu ochi de scenograf, m-a atras prin faptul ca se desfasoara pe mai multe planuri, ca necesita schimbari de decor, unele foarte rapide si aproape imposibil de realizat pe scena. Intre timp a trebuit sa modificam tot felul de lucruri (inclusiv spectacolul s-a mutat de la Sala Mare a Teatrului, la Sala Cub). Am ajustat decorul pe o alta sala si s-a transformat comformatia, perspectiva asupra spatiului. Mi-a placut ca, facand plantatia pe scena, am renuntat la multe obiecte de recuzita. A ramas aproape un spatiu gol. E frumos, e provocativ, dar e mai greu la lucru. Se impune creativitate. Au ramas cateva obiecte pe care tot incercam sa le folosim si sa resemantizam. Cateodata apare frustrarea. Iar dupa frustrare, apar din noi ideile bune... E un ciclu firesc.
Radu Afrim: Apare frustrarea pentru ca timp de o luna de zile, regizor, actor, scenograf, in fine, nimeni nu vede nimic pe scena. Se lucreaza la decor si tu, intre timp.... te folosesti de un lighean... O asemenea situatie te blocheaza. Stiu din schite ca decorul e superb, dar nu mi-ar placea deloc sa realizez ca s-a creat un hiatus intre o constructie estetica si jocul de pe scena.
I.M.: Radu gaseste mereu solutii si asa. In spectacol ne-am propus sa ne folosim mult si de video proiectii, ca un element care vine si imbraca scenografia cu alt sens, alt scop, alta haina, potentand-o.
R.A.: Nici nu stiu care e cantitatea de video pe care o vom avea. I-am zis lui Cozlac sa experimenteze. Il las sa faca asta pe showul meu. Acum lucram pe parte de actorie. Cate doi actori in spatiul gol. Trebuie sa te intereseze foarte mult ca regizor acei doi actori pentru a imparti 4 ore pe zi impreuna. Am mai lucrat in situatia asta la München unde aveam doi oameni in scena si un spatiu gol. Iti da palpitatii situatia in sine. La inceputul carierei mele, tot fara aproape nimic am lucrat si, mai tarziu, am ajuns la decoruri baroce, cum era in Herr Paul (semnat de scenografa Iuliana Valsan). Daca ma aflu azi din nou in fata unui spatiu esentializat, curat , imi dau mie tot felul de teste pentru a-mi demonstra ca pot sa ma descurc la fel de bine ca la inceputul carierei in care nu aveam mai nimic. Am facut spectacole cu sufocant de multa mobila – Tihna, de exemplu. Insa aici scenariul cerea asta. Pentru conceptie, Adrian Damian a luat premiul pentru scenografie in Ungaria. In spectacolul de la Iasi pe langa nimicul – nimic e mult spus) - de care vorbea Irina, vrem sa folosim materii organice. Carne. Fleici in sange. Oase adevarate. Din alea care se descompun spre disperarea actorilor.
A.I.: Vom avea un André Antoine cu Les Bouchers cand la Théatre d’Art aducea insolitul pe scena la 1888 – halci de carne...
I.M.: Vor aparea si cateva elemente organice care vor sparge curatenia spatiului, dar nu este un decor naturalist... nici vorba!
R.A.: La Paravidino, personajele supravietuiesc din taierea animalelor. Apropirea de Cartea lui Iov e destul de vaga. motiv pentru care nu insist in spectacol la paralelismele culturale. Iasul e un oras destul de impregnat de religie. Sper ca si de credinta. Asta nu se poate verifica. Si nici nu e scopul meu. Primul spectacol facut aici de mine era despre niste ingeri care cad din cer. Paravidino e un autor de stanga, un artist care se indoieste si isi pune intrebari despre credinta, poate e chiar ateu, nu l-am intrebat. Are acest drept, nu? Piesa nu ridica doar probleme de credinta. E o piesa despre tradare, despre fragilitatea relatiilor pe care le credeam eterne. Tema sociala e relatia micului producator cu bancile, furnizorii, camatarii. E o privire lucida aruncata capitalismului. E o piesa moderat - politica construita in jurul unei povesti de dragoste.
A.I.: De ce nu un text mai clasic pentru Iasi – dupa Shakespeare si Ibsen, nu te-ai gandit, fie si-n visele cele mai ascunse, la un Apus de soare, un Luceafarul, un Letopiset? Sau poate o Viziuna luminata...
R.A.: E adevarat ca as face din nou un Blecher... si in acelasi timp as face un spectacol despre lumea Iasului de azi. Nu doar despre efigiile trecutului lui. Lumea prea s-a blocat in asta. De ce Paravidino? Pentru ca lui i-a venit randul.
A.I.: Vei vorbi, Radu, pe fundamentul textului despre temele tale obsesive? Despre singuratati, suferinta si fragilitatea omului?
R.A.: Totul e despre fragilitate. Imaginea obsedanta a acestui text este delfinul. Si carnea. Si banii. Imperiul construit din bancnote e si el extrem de fragil. In Cartea lui Iov prosperitatea a fost convertita in dezastru. Un pariu bizar al divinititii cu diavolul . Discutabil.
A.I.: In distributie ai actori cu care ai lucrat si altii noi. Cu cei cu care deja ai lucrat (Ada Lupu, Ionut Cornila), crezi ca s-au copt de cand i-ai lasat de la Femeia marii?
R.A.: Cornila e un actor extrem de necesar in aceasta trupa care duce lipsa de tineri. Lipsesc tinerii nebuni. Eu intotdeauna fac tot ce pot sa-i scot din zona de comoditate, din zona de confort la lucru. Asta e constructiv pentru unii si-i blocheaza pe altii.
A.I.: Cum se petrece lupta cu cei pe care ii impingi la apa: Irena Boclinca, Andrei Varga, Doru Maftei?
R.A.: Irena e foarte rezistenta, e venita de peste Prut, stie ce inseamna disperarea de a fi o actrita foarte buna si sa nu ai ce lucra. Si sa te chinui sa supravietuiesti din asta. Cu cei doi studenti lucrurile stau diferit. Ei inca nu prea stiau inainte de lucrul la acest spectacol cum sta treaba cu realitatea scenei. Aveau o imagine idilica a teatrului conventional. Isi imaginau ca personajele se fac din vorbulite. N-au auzit de sange si carne. Cred ca scoala e foarte soft.
A.I.: Conceptia costumelor iti apartine. De la ce-ai plecat acum in realizarea schitelor? De la text, de la actor, de la cerintele regizorului?
I.M.: De obicei merg cu toate in paralel, dar nu tin cont de o regula. Depinde cum sunt inspirata. Din nou, Radu ma lasa libera si asteapta sa-i propun... doreste sa vada pe scena, nu pe hartie. Tot acolo aflu daca ce mi-am imaginat functioneaza sau nu. Totul pleca din „stomac”. Nimic nu e atat de programat cand vine vorba de costume. Nu pot spune asta si despre decor. Acolo pregatesc totul din timp, pana la cele mai mici detalii. Si la costume pregatesc schite din timp, dar se intampla ca ce mi-am imaginat pe hartie sa nu mai corespunda cu realitatea. De multe ori ma inspira o haina gasita in magazia de costume, sau silueta unui actor in repetitii, situatiile de pe scena, un tablou, o fotgrafie, o pata de culoare... lista e infinita.
A.I.: Corpul actorului poate inspira sau inhiba un designer de costume?
I.M. Sigur! Comunicam cu corpul nostru... E un dialog mut, dar exista si poate starni reactii foarte diferite. Totusi, ramane o provocare de a gasi solutii valabile pentru fiecare actor in parte.
A.I.: Pentru a releva visul afrimian, scenografia ce ingrediente va combina: tulburatorul, virtualul, grotescul?
I.M.: Subtilitatea. Daca la alte montari ale noastre am lucrat cu imagini mai puternice, mai evidente sau daca in trecut am realizat constructii mari, de data asta vom merge mai mult in abstract. Si emotia. Lasam mai mult spatiu actorului, fara sa-l ascundem dupa decor si recuzite de spectacol.
R.A. Decorul lasa loc evadarii spre altceva. Spre altundeva. Mereu e asa la mine. Inca suntem in santier. Dar intrevad imaginea finala.
I.M.: Speram ca decorul sa fie curand prezent, pentru ca inca nu ne-am intalnit cu el si suntem cu totii curiosi de ce ar putea sa starneasca.
R.A.: Da, stii, sunt ca un copil care spune „Acum!, Acum vreau! Acum vreau sa vina Mos Craciun!” Orice regizor ar vrea sa lucreze din prima zi cu decorul, insa asta nu e posibil in Romania. O singura data mi s-a imtamplat, dar exista o explicatia clara. Ma refer la Fetita din bolul pestelui auriu, unde am lucrat cu Dragos Buhagiar la Teatrul German de Stat din Timisoara. Eu eram la München, unde proiectul ma stresa suficient, si lucram in paralel cu Buhagiar pe email. Ma intreba ce voiam, imi trimitea fotografii. Dupa o saptamana de la revenirea mea la Timisoara, in sala de sport de la marginea orasului, inchiriata de teatru, era decorul... pana la ultima carte pusa pe raft. A fost ceva wow! Aveam cinci actori foarte buni si ma jucam la infinit intr-un decor fascinant. Pe ferestrele salii de sport intrau razele soarelui. In Germania mi-au facut decorul la scara din placaj. Chiar si o masina din placaj. Cu tot cu faruri care functionau.
A.I.: Macelaria va fi a lui Le Corbisier, a lui Antoni Gaudi sau a lui Ieoh Ming Pei?
I.M.: Nu e a niciunuia. E mai minimalista decat Le Corbusier.
R.A.: Desi avem cateva elemente care-l pot evoca pe Le Corbusier.
I.M.: Te gandesti la ferestrele Catedralei din Ronchamp. Da, adevarat...
R.A.: E un Corbusier amestecat cu Mondrian. Si cu Cozlaque.
A.I.: Irina, dupa Pisica verde de la Teatrul „Luceafarul”, ce-a adus nou gerul acesta de ianuarie pentru tine la Iasi?
I.M.: O provocare noua cu Radu Afrim la pupitru... Un nou tip de estetica in spectacol. Sunt curioasa si in acelasi timp entuziasmata sa vad rezultatul final. Sunt increzatoare!
A.I.: Intr-un joc oarecum naiv, sa vedem cat de mult va apropiati ca optiuni. Asa ca va propun sa va alegeti urmatorul colaborator. Pe lista s-au inscris: Antony (and the Johnsons / Anohni), Sia, Björk si Bob Dylan.
I.M.: Fara indoiala Bjork. O urmaresc de mult si e bine ca ea inca incearca forme noi si-i reuseste. Imi place ca s-a indepartat aproape de tot de zona comercialului, pentru ca se si autosustine, producand ea insasi. Pare inepuizabila.
R.A.: Antony, desi multa vreme am fost admirator al lui Björk, s-a intamplat ceva foarte ciudat cu muzica ei. N-o mai pot asculta. Ultimul disc al lui Antony, care acum e Anohni, e foarte tragic, intens. Are niste teme care ma intereseaza. Pe Sia n-o prizez, iar Bob Dylan... omul cu chitara, nu-i genul meu. Prefer Joni Mitchell. Si Ada Milea, care mi-e si prietena. Eu am dat like cand am aflat ca Dylan a luat Nobelul, fara sa stiu prea bine de ce; mai mult pentru ca au spart si ei acolo o cutuma.
(interviu realizat pe 29 ianuarie 2017)