Cearta constiintei cu ea insasi

O cearta continua a unei constiinte cu sine insasi, un monolog compact, masiv, pe care – pentru a-l face mai lesne, mai comod de receptionat pentru spectatori – dramaturgul a stiut sa-i dea aparente de dialog – prin cvadruplarea constiintei „chinuite” a debutantului scriitor cu patru personaje-pretext, cu patru personaje-self service: prima iubita de la colegiu, acum casatorita si cu copiii; sora cea mica a celui mai bun prieten; o artista ratata, rebela, si sora ei geamana, ajunsa intre timp un medic bine platit.

Alin Popovici da, prin jocul sau, concretete zbaterii unui spirit constient ca a ajuns la o rascruce si ne da o imagine realista a omului care avand multa grija de sine s-a uitat pe el, s-a despartit, s-a ratacit tocmai de sine. Stilul Dianei Roman a oferit un personaj cu o imagine bine conturata, dar pudica, discreta, a unei tinere care are puterea sa-si domine sentimentele si are inteligenta sa-si culeaga dintr-o infrangere o concluzie optimista si chiar sa porneasca mai departe. Mirela Nistor creeaza o reflectie precisa a conservatorismului domestic si bland, tandru, duios, caldut, intelegator, dar si cumplit de static, de fix, de nemiscat. Si, in fine, Andreea Stafie, care reconstituie rolurilor sale si ura, si inversunarea, si inteligenta, si spiritul razbunator, si lipsa de scrupule, si viclenia, si duritatea, si limitele lor, dar o face intr-un fel anume, incat acuzatul necinstit, instigatorul, autorul moral al „asasinarii” nedrepte a victimelor sale sa se simta si el „jucat”, fie doar pentru cateva clipe.

Erotique Quartet e un spectacol simpatic, ca un suspin optimist, asadar, meritand atentia spectatorilor intr-o friguroasa seara de joi. Un spectacol in care studentii-actori au sustinut ca nu exista roluri mici, ci doar pofte uriase de joc, aratand ca ieseanul-spectator face o mare gafa, fata de el insusi, cand nu se duce la Sala Studio de la Universitatea de Arte „George Enescu”, la fel ca la oricare alt teatru cu profesionisti de-acum cu diplome. Se pare ca „ruda saraca” a teatrului clasic, de National, e de fapt bogata: are cateva probleme, e firesc, insa rezolvabile. Totul e sa incurajam oameni cu initiativa si dedicare ca Octavian Jighirgiu, de pilda.

P.S. Si, pentru ca sufletul ieseanului si sufletul omului de teatru e si comic, nu numai dramatic, voi incheia indemnand sa mergeti sa priviti si sa zambiti, fie ironic, meditativ sau optimist, dar sa zambiti. Parca se si aude replica lui Vasile Alecsandri: „Deserea mi-ai fagaduit sa mergem la teatru”. Generoasa invitatie, minunat cuvant dat!