Cand asteptarea lui Godot devine un sindrom

Modernitatea aduce cu sine rupturi si traume, viteza si aneantizare, spectacolul nebuniei si al violentei, deriva morala, un peisaj cu licariri si umbre, in care omul hoinareste incercand zadarnic sa-si vindece ranile. Generatia transeelor, procesele de la Nürnberg, Cortina de Fier, disolutia blocului comunist, maidanele si dilemele postcomunismului – acestea sunt plagile ce impanzesc trupul batranului continent. L-au apasat, l-au destabilizat, l-au devorat. Azi, omul Europei e cel care uita – din abandon, din lasitate, daca ar fi sa revenim la cuvintele criticului. El traieste intr-un nonsens, in care termenii s-au relativizat demult, intr-un timp care nu-i mai apartine, intr-o fiinta pe care n-o mai recunoaste.

Dupa ce si-a vandut fratele, dupa ce a devenit sclavul fricii, dupa ce s-a irosit in falsitati si a cazut prada propriilor demoni, omul Europei se intoarce cu spatele intr-un refuz de a mai privi cum fluturii amagitori plutesc alaturi. Davide Carnevali, autorul proiectului Diptych of Europe, se apropie cu finete, cautand in strainul care sta pe marginea drumului, seara, si-l asteapta pe Godot. Acest calator fara bagaje. In premiera pe tara, Carnevali e jucat la Teatrul National din Iasi, gest pe care-l apreciem pe de-antregul.

In Variatiuni pe modelul lui Kraepelin regizorul Alexandru Dabija, supunand spectatorul la un experiment al limitelor rabdarii, rezida pe o tonalitate joasa, cu tuse apasate si grave, foarte grave. De fapt, nici nu se poate vorbi altfel despre anchiloza mentala, despre destramare si izolare. Se adauga binecunoscutele note de grotesc, semne constante ale artistului, si un filon absurd care atenueaza orice intentie de ras. Dabija isi arunca privirea in adancul intunecat, redimensionand comicul pana la mutilare, scotand din el cele mai acute note. A aratat-o deja - pentru a da doar cateva exemple din ultima perioada - in Scrisoarea pierduta din 2011 de la Teatrul de Comedie si in Platonov, Teatrul National din Sibiu, 2012 sau in Pai... despre ce vorbim noi aici, domnule?, Teatrul Act, 2014. Iar daca e sa privim universul dramaturgic preferat de regizor, vom avea dovada liniilor majore care ii definesc temele si variatiunile: umorul negru, inecat, caricatural in genul lui Eugène Ionesco, tacearea si golul specifice lui Samuel Beckett, monstruosul si diavolescul desprinse din Nikolai Gogol, burlescul à la Bertolt Brecht.

Variatiunile de la nationalul iesean deviaza un caz intr-o metafora. Viata de zi cu zi a unui fiu care se ocupa de tatal bolnav de Alzheimer sub stricta supraveghere a unui medic se preschimba in imaginea unor prizonieri ai propriilor limite, dar si al hazardului exterior. Textul, cu ajutorul temelor risipite printre replici, scenografia, prin imaginea scenica de ansamblu, sugereaza prizonieratul. In spatiul de joc sau intr-o camera ce lasa impresia a fi un loc camuflat dintr-un sanatoriu. In propriul corp, in propria minte, in impresia generala in care traiesc personajele. Decorul patinat, cum Dragos Buhagiar are talentul extraordinar de a-l crea, trimite catre jumatatea secolului trecut, la un fost cuib mic burghez al unei lumi in care idolii sunt in crepuscul. Clantele lipsesc, ferestrele (cu o singura exceptie) nu se deschid, peretii asfixiaza, cu atat mai mult cu cat realizam ca dincolo de ei e o camera de observatie. O casa in interiorul unui ospiciu. In acest spatiu, unde ticaitul pendulei devine dezesperant ca si scenele ce se tot repeta, cand pe ritmuri firesti, cand pe turatii maxime, impresia unei actiuni ireale devine o certitudine.

Neputand a evada dintre eriniile mistuitoare, neputand a respira aerul proaspat al rationalului, „eroii” plutesc in deriva, sunt somnambulii unei societati cu indivizi pierduti in campul semantic, unde relatia dintre sens si semnificatie e distrusa. In lumea celor care merg prin somn, a cadavrelor vii, Godot cu siguranta nu mai vine. Dar toti cred ca el exista, pentru ca au atata nevoie de asta. Au atata nevoie incat devin bolnavi. Certitudinea existentei lui inseamna alungarea singuratatii. Certitudinea existentei lui echivaleaza cu certitudinea logicii si a adevarului. Daca Godot a murit, atunci pamantul se surpa de sub picioare si de acolo incepe nebunia. Asa ca, in asteptarea lui – consolatoare, linistitoare –, de pe fundalul sonor, se decupeaza versurile celor de la Cloud Cult: „you’ve been sleepwalking / through most of your days. // Your eyes are open, / Your body’s moving, / Your lips are speaking, / But you’re far from awake. // Where is your passion? / Where is your wonder? / Where is your thankfulness? / You put them away”.

Odata, Marie Ferdinand Céline scria ca „Oamenii sunt de doua categorii: 1. Cei care mor in ultimul moment, fericiti. 2. Cei care incep sa moara cu ani de zile in urma, nenorociti”. Ii regasim pe cei trei actanti din Variatiuni in cea de-a doua categorie, si daca ar fi sa analizam statistic, am ajunge la concluzia ca ei reprezinta majoritatea. Un tumult de nenorociti care, din dorinta de a scapa din confuzia si nimicnicia imanenta, se viseaza fericiti. Dabija lasa o suprafata bogata in intelesuri, nu se zgarceste nici o secunda sa creioneze pe fondul relatiei timp-memorie-om-uitare. Un vas in miniatura ne apropie pe eroul Odiseei, uitat si el in chiar cetatea sa. Urma unui tablou pe tapetul decolorat face legatura dintre prezenta si absenta, e semnul unui obiect disparut, intiparit, vremelnic poate, pe un perete. Un iepure impaiat e expresia hidoasei conservari. Intentia omului modern de a pastra curatenia, de a sterge imediat orice pata de mizerie, echivaleaza cu nevoia de a uita, de a se indeparta de orice poate parea inestetic, stricat, eronat, de ceea ce este el – o gramajoara de carne sortita mortii. Vi se par cunoscute toate acestea? Alexandru Dabija asaza subtil oglinda teatrului catre noi.

In spectacol, fiecare partitura conteaza enorm: regia, actoria si scenografia. Din fotoliul sau de la marginea salii, Alexandru Dabija graieste cand soptit, strecurand felurite sensuri secundare, cand striga si loveste, pentru ca durerea e prea mare sa fie suportata. Actorii nu au defel o misie usoara. Calin Chirila e intr-un rol de compozitie. Isi moduleaza vocea, face schimbari de registre cu tact, pastrand ambiguitatea intre batranul mofturos, putin siret, ajuns in mintea copiilor si barbatul care a fugit din fata ororilor razboiului. Sparge conventia, priveste limpede, aproape taios, in sala, spunandu-ne atat de firesc ca acel razboi nu s-a terminat, ca s-a cuibarit in spaimele noastre, in uratul din jurul nostru, ca-i suntem victime iar si iar. De la jocurile simplute si gaguri, Calin Chirila coboara treptele spre cel mai puternic dramatism, iar pentru aceasta miscare experienta acumulata il ajuta.

Un fiu care isi accepta situatia de ingrijitor, dar care deopotriva se indigneaza in fata trecutului ignobil al parintelui, e dubla pista pe care, in principal, Doru Aftanasiu trebuie sa paseasca ponderat. Si reuseste, demonstrand publicului fidel de la Iasi ca are si altceva de oferit, intr-o ipostaza oarecum de plan secund, dar care traverseaza o paleta ampla de trairi launtrice. Masura ii face bine si demonstreaza, totodata, ca in fata noastra se afla un actor adevarat, care stie sa arate tot, chiar si acolo unde publicului ii spune in putine cuvinte, printr-un personaj quasi-banal. O intrebare persista in privinta lui Ionut Cornila la care inca nu sunt lamurita daca agitatia si nervozitatea personajului sau sunt benefice, aducandu-l, de altfel foarte aproape de maniera pe care risca a ramane fixat. Rol episodic, pe Radu Homiceanu il vedem abia la final, scos, precum clovnul din cutie, din buretele iepurelui imens. Scenografia si videoproiectiile (sub semnatura de-acum usor de depistat a lui Andrei Cozlac) sunt cea de-a treia parte in constructia productiei, delimitandu-si imperiul imaginii si comunicand prin nenumarate punti de semne cu textul si ideea regizorala.

Aplauzele vin greu pentru mine la sfarsit, gustul amar la vederea degradarii si la fiorul mortii, ce se prefireaza pe parcursul spectacolului, ma patrunde ca un venin in sange, incetinindu-mi miscarile, anesteziindu-ma. Cum sa aplauzi fresca atat de clara a unei Europe firave, vulnerabila in esenta ei, o Europa a celor care stiu ca Godot nu exista, insa care, tematori, au nevoie sa-l astepte? Ne traim Istoria pe culmile disperarii, cu privirile imfipte pe o pendula ionesciana in care timpul e incoerent. Ne traim istoria intr-o camera din care nu se poate iesi – iepuri de laborator in custi tapetate. Asteptand mereu pentru ca asteptarea ne da impresia existentei.