Calaul si calauza experimentala

Evenimentul a inceput prin primirea invitatilor & spectatorilor la o expozitie de tablouri, insa noi ne-am asezat cuminti pe scaune pentru ca stiam ca e o piesa de teatru (mai putin citiva curiosi care au folosit lupele ajutatoare pentru a se uita la plansele expuse), am fost filmati de catre cameramanul din oficiu (trimitere la faptul ca oamenii stau prea mult la tv si vin prea putin la teatru), am fost serviti cu bezele (ca sa nu uitam ca ne aflam intr-o cafenea) si dupa ce s-a umplut sala, a ajuns si ghidul expozitiei (prezentata drept profesor de istorie) care a inceput sa ne povesteasca ce-i cu expozitia/ spectacolul.

Aflam repede ca vom asista la un monolog despre Inchizitie, insa discursul actritei/ ghidului pare lipsit de dramatism. Pina la un punct, cind personajul incepe sa-si puna intrebari retorice si pare sa se certe cu cineva. Incepem sa ne indoim de identitatea asumata a ghidului, dar e momentul sa notam ca a inceput piesa. Adica dramatismul e foarte evident; asistam la un moment cu intrebari si raspunsuri existentiale, chestionam liberul arbitru, divinitatea etc. De notat ca nu exista actiune in acest performance. La final, personajul iese din camera in care ne aflam, imaginea ei urmind sa fie proiectata pe o pinza, in timp ce Ii sterge picioarele, caindu-se. Insa instalatia ca instrument nu mai e experimentala de ceva timp, devenind o „unealta” caracteristica spectacolului de teatru modern.

Asadar, ne intrebam: in ce a constat experimentul? Pentru un spectator care obisnuieste sa mai mearga la biserica, spectacolul a fost redundant: tablouri exista si in Catedrala Catolica (acelea se numesc picturi, dar e aceeasi idee, de fapt), dispuse in acelasi mod, televizoare si proiectii am vazut in alte biserici, stam toti asezati pe scaune si ascultam un monolog ce seamana destul de mult cu o predica (vorbitorul informeaza publicul, apoi se foloseste de retorica, iar in final se da pe el insusi ca exemplu pentru (ne)credinciosi), pina si bezelele se servesc in spatii ceva mai protestante. Asadar, publicul tinta e cel care nu merge la biserica si caruia ii lipseste trairea personala, relatia cu El? E o idee.

Totusi, aducerea discursului religios in cafenea, in profan, nu e un sacrilegiu, numai ca receptarea acestuia va fi diferita: sa aud vorbindu-se despre liber arbitru si Dumnezeu intr-o cafenea, e o experienta existentialista, prea putin religioasa. Dihotomia acestor spatii (cu interpretarile de rigoare) e per se. Pentru mine, experimentul se opreste in acest punct. Un spectator poate pleca cu intrebari in minte dupa un astfel de spectacol, dar raspunsurile vor fi diferite din cauza ambientului.