articol
stats

Bogdan Ulmu si femeile sale...

Recent, la Ateneul Tatarasi, Bogdan Ulmu a propus publicului iesean o intalnire cu unul dintre cele mai cunoscute texte ale dramaturgului rus Leonid Zorin. Adaptarea poarta numele „Un barbat si cam ...multe femei” si intra in categoria asa-ziselor „comedii lirice”. Nu oricum, ci ca o reprezentanta de succes a acestui gen comic, tot mai rar frecventat de regizorii romani.

Avantajul principal al alegerii unui astfel de text este succesul de public aproape garantat. Totul depinde, insa, de distributia pe care o ai la indemana. Deloc facil, textul lui Zorin iti poate intinde felurite capcane prin intermediul multitudinii de nuante puse in joc, dar si prin complexitatea relatiilor dintre personaje. Ai spune, la o prima vedere, ca aventurile socio-erotice ale protagonistului, pus in situatia de a inventaria semnele pe care ti le poate lasa „eternul feminin”, nu sunt altceva decat exercitii umoristice puse la cale de un autor interesat, intr-o cu totul alta cheie, de acea „batalie a sexelor” teoretizata de Strindberg. Nu e deloc asa...

In definitiv, insa, Gavrunski, acest marunt functionar aflat in mijlocul unor situatii pe care nu le mai poate controla, nu se doreste a fi un prototip al masculinitatii puse cu botul pe labe. Povestea lui nu e universal valabila, ci una particulara. Adeseori, in interpretarile ce s-au dat piesei s-a incercat tipologizarea caracterelor, pe aceasta directie parand a ne incuraja insusi autorul atunci cand limiteaza distributia la doi actori (rolul barbatului si rolul femeii). Bogdan Ulmu, prin modul in care lectureaza piesa, se delimiteaza, insa, de confortabilele generalizari si ne propune un anume caz, din viata unui anume barbat, pe numele sau Gavrunski. Relatiile personajului cu sotia, amanta, vecina, sefa, nu mai fac parte neaparat dintr-un tablou general, prestabilit, cu finalitate explicita, ci fiecare dintre aceste relatii devine un spectacol in sine. Gavrunski inceteaza sa mai fie previzibil, anumite fatete ale personalitatii sale fiind accentuate prin interventii inspirate ale regizorului in text. Cred ca, in felul acesta, Gavrunski castiga mult in profunzime. Felul sau de a fi nu se mai reflecta doar in raport cu personajele feminine cu care intra in contact, ci si in raport cu el insusi.

Nu stiu daca marea problema a personajului este, asa cum scrie in caietul de sala Bogdan Ulmu, problema fericirii. Mai degraba as crede ca este problema normalitatii. Sa nu uitam ca punctul de plecare il constituie intentia lui Gavrunski de a obtine un banal certificat care sa ateste ca este teafar la cap. In mod straniu, insa, normalitatea i se refuza cu atat mai mult cu cat si-o doreste. Transformat peste noapte in „fante de Crimeea”, functionarul se trezeste muza a unei cunoscute poetese, vedeta de ziar, erou negativ al gospodinelor si al propriei fiice, Don Juan fara cauza si asa mai departe. Normalitatea ca ideal intangibil...

Ceea ce am apreciat, prioritar, la spectacolul de la Ateneu a fost tonul foarte fin dupa care au fost acordate nenumaratele scene. Acest ton e cel care leaga armonios situatiile, relatiile, faptele si cuvintele. Actioneaza difuz, ca un fel de fundal discret, panza tandra ce adaposteste si aureoleaza izbucnirile de furie, lirismul, gelozia, patima, resemnarea, derizoriul si esentialul... E ceva de Mihail Sebastian, acea melodicitate despre care s-a spus ca ii traverseaza piesele, la fel cum este si mult Cehov, mai ales in modul in care sunt potentate tacerile sau in acel celebru „printre lacrimi” sau in...

La capitolul scenografie, prea multe de spus nu sunt, regizorul preferand un cadru sarac (la fel ca si bugetul spectacolului, probabil!). In fapt, o alta provocare pentru actori, pusi in situatia de a suplini, prin propriile corporalitati, absentele fizice din spatiul scenic.

Un veritabil punct forte al montarii de la Ateneu este prestatia actoriceasca. Pe Aurelian Balaita, cadru didactic la Universitatea de Arte „George Enescu”, il vad pentru prima oara intr-un rol principal; are de-a face cu un personaj foarte solicitant pe care, ca sa-l duci pana la capat, iti trebuie munca, nu geniu. Si Balaita si-a lucrat cu multa minutiozitate rolul. Utilizeaza registre diferite, functie de starile debusolatului Gavrunski, ii ies binele ruperile de ritm, prin distantarea de prezentul actiunii si trecerea in prezentul relatarii despre actiune.

Laura Bilic si Erica Moldovan sunt realmente impresionante. Cred ca, laolalta, joaca vreo zece personaje, pe parcursul a vreo 80 de minute, ceea ce, sa recunoastem, este impresionant. In definitiv, astfel de ipostaze iti dau masura talentului. In cazul Laurei Bilic, ca de fiecare data cand am vazut-o jucand, am apreciat finetea interpretarii combinata cu forta de a-si impune personajul, capacitatea de a aborda o diversitate de caractere fara a face niciun compromis calitativ, si, poate cel mai important, abilitatea de a-si „trai” rolul, nu neaparat in sensul propovaduit de Stanislavski, ci in sensul acelui „a pune suflet in ceva”. De partea cealalta, Ericai ii iese un personaj de colectie: poetesa alcoolizata, inamorata si exuberanta este incantatoare; Un alt aspect demn de remarcat: nicio clipa personajul nu pica in ridicol, nu exista nici cea mai mica farama de ingrosare, ci doar redarea fidela a unui fel de a fi autentic. In fine, Roxana Durneac interpreteaza tot felul de personaje introduse in spectacol de regizor, aparent pasagere, insa cu importanta mare fie in condimentarea unor scene, fie in sublinierea unor situatii.

„Un barbat si cam ...multe femei” e genul acela de spectacol care te binedispune si te incarca pozitiv. Ceea ce, in vremuri precum acestea, nu e deloc putin lucru...

 

*Guest writer pentru acest articol este Calin Ciobotari, jurnalist si critic de teatru.

Articol scris de Guest writer | Mar, 27/11/2012 - 15:35
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului guestwriter