Bestiarul unui Swift vazut de Purcarete

Insa, tot dintr-un exces de sinceritate, cum m-am deprins de ceva vreme, voi spune ca nu ma numar printre aceia care „bifeaza” spectacole si stagiuni intregi. Prefer sa-mi odihnesc ochiul, sa mi-l pregatesc, sa savurez, sa selectez. Altfel, as avea sentimentul strain ca jurnalul meu de privitor si-ar mari volumul, fara ca el sa-mi apartina. Tin tare mult ca el sa incapa in buzunarul de la piept, sa-l pot dechide oricand si sa ma regasesc in paginile in care am notat, candid uneori, cu gravitate alteori, ceea ce am vazut, ceea ce mi-a dat si mi-a ramas de pe scenele teatrelor.

Calatoriile lui Gulliver e un spectacol care se alatura, ca maniera de lucru, Cumnatei lui Pantagruel sau Metamorfozelor, proiecte din anii anteriori care functionau pe aceeasi structura. E o montare ce pleaca de la un text, il reface, ajungand sa-l transforme in pretext. De fapt, in astfel de cazuri, Purcarete intreprinde propria cautare plecand de la scrieri emblematice pentru diferite epoci ale culturii europene, comori ale istoriei literaturii universale, acum referinta fiind opera lui Jonathan Swift, scrisa la inceputul perioadei iluministe. Lipsindu-se de o actiune dezvoltata dupa formele traditionale, regizorul isi propune o suita de exercitii scenice – dupa cum singur le numeste – construind, initial aproape imperceptibil, apoi din ce in ce mai evident, firul unificator al unui gand despre esenta omului. Episoadele din romanul lui Swift sunt material usor de modelat in mainile experimentate si foarte vii ale artistului, preschimbandu-se intr-o aventura a imaginii – grotesca, iconoclasta, sensibila, de neuitat. Sigur ca procesul ar putea fi sortit esecului, caci sa te apropii, chiar si atunci cand deja ai nume pe scena internationala, de scrieri fundamentale din tezaurul universal, reprezinta un dublu risc. Fie exista posibilitatea de a cadea sub greutatea textului, fie acesta poate ajunge de nerecunoscut sub prefacerile modernitatii. Or, Silviu Purcarete nu doar ca e un impatimit vizitator al marilor autori din literatura lumii – Euripide, Seneca, Ovidiu, Shakespeare, Rabelais, Boccaccio, Goethe, Jarry, Beckett sunt doar cativa „colosi” care i-au starnit fantezia pe parcursul carierei. Dar el detine si perfecta masura prin care-i trateaza fara a-i altera. Orizontul temelor si motivelor recurente ale artistului completeaza, se muleaza sau subliniaza stilul autorului clasic, il scoate din tipare, dar nu omite sa-i conserve aura trecutului. Impreuna cu o echipa deja de succes, in care au intrat scenograful Dragos Buhagiar, consultantul scenaristic Lia Bugnar, asistentul de miscare Attila Bordas si compozitorul Shaun Davey, regizorul reuseste sa surprinda mereu publicul prin felul in care poate sa potriveasca cele doua lentile – una a timpului ce nu mai este, cealalta a prezentului – aratand cat de bine se suprapun imaginile in conturarea unui peisaj complet, fermecator, singular.

Swift e ironic, la fel si Purcarete. Swift e obscen, la fel e si Purcarete. Swift e exotic, Purcarete e grotesc, aluneca in absurd, preluand figurile din „bestiarul” romanului si asezandu-le in proximitatea noastra pentru ca silimilitudinea sa fie mai evidenta. Cu certitudine, unele scene sunt oripilante, dar ele nu fac altceva decat sa trateze intr-o maniera grosiera, atat de compatibila cu adevarul, realitatea noastra. Ne speriem in fata monstrului, dar el are chipul nostru, asa cum, in cartea autorului anglo-irlandez, yahooii sunt acea specie bizara, dar ordinara si josnica, ce merge pe doua picioare si se infrateste cu omul. Atat de puternica pare sa fie asemanarea dintre yahooi si oameni ca, in final, termenii se contopesc, limita dintre rase se sterge. Jocul e numarul circaresc prin care anularea reperelor trece neobservata. Calatoriile lui Gulliver e un poem despre urat, vazut de ochiul patrunzator, terifiat in fata nebuniei si rostit de gandul ce nu cruta pe nimeni. Un poem in franturi despre un univers unde atrocitatile se pretec ca si cum ar fi ceva normal. E un vis cu mostri – care trimite spre onirismul lui Goya – unde hotarele dintre real si ireal, dintre logic si irational, dintre firesc si denaturat devin neclare si se sterg.

N-ar putea fi mai usturatoare si mai adanca expresia pe care o ghicim in ochiul celui care a conceput acest spatiu al terorii, al hohotului inspaimantator, al vacuitatii. Aratarea nu e niciodata singura, grupul e mereu mai infricosator. Tot acest „targ al desertaciunilor”, in care se amesteca, precum in Noaptea Walpurgica, sobolani enormi, prostituate, travetiti, mame denaturate, ucigasi, pitici si multe alte bizarerii, actioneaza compact si se constituie in personajul colectiv. Descinzand din mai vechile coruri pe cale le folosea in anii ‘90 Silviu Purcarete, personajul colectiv e intotdeauna tratat altfel, dar pastreaza o linie care incheaga „orizontul de obsesii” al artistului. O trupa de actori de o expresivitate de mare clasa, din punct de vedere corporal, vocal, interpretativ, construieste acest personaj, cu variatii de la umor la buf si oroare. Formand distributia, Veronica Arizancu, Diana Fufezan, Raluca Iani, Tomohiko Kogi, Alexandru Malaicu, Adrian Matioc, Serenela Muresan, Adrian Neacsu, Eduard Patrascu, Catalin Patru, Ofelia Popii, Cristina Ragos, Natalie Sigg, Ciprian Scurtea, Pali Vecsei, Corina Visinescu debordeaza de energie, sunt atat de diferiti de la o scena la alta, nelasand nici o secunda impresia ca dificultatile de miscare le-ar putea afecta in vreun fel latura actoriceasca. Teatrul „Radu Stanca” se poate lauda cu o echipa tanara de inalt calibru.

Influentele shtreleriene nu l-au parasit pe regizor si par acum mai prezente si mai conturate ca oricand. Albul-cenusa, complementar cu albastrul cadaveric, contrastat de negru, dar si panza din tavanul scenei, care falfaie usor din cand in cand, amintesc de lirica, minunata montare a directorului de la Piccolo Teatro di Milano cu Livada de visini. Cu grija, insa, resemantizate de artistul roman, elementele acestea intra in conotatia imensitatii, o imensitate spatiala care, in loc sa pozitivizeze starea, echivaleaza cu un hau luminos, care inghite, ca intr-o ilustratie de William Blake la Divina Comedie, sufletele muritorilor. Din nou, albul, corespondent cu lumina artificiala din saloanele de ospiciu, infricoseaza, intensificand atmosfera de cosmar. Nici copilul (personaj care face legatura dintre secvente) nu se mai inscrie in sfera puritatii absolute, nu e o prezenta angelica, dupa cum am fi inclinati sa credem. El e un observator al bestiarului care se petrece sub privirea-i detasata, un martor de o neutralitate nenaturala, matur in tot ce face, e o umbra a ratiunii. Asezat langa calul sau de lemn, citeste fara implicare emotionala pasaje din care transpare mizantropia naratorului. Copilul (Alexandru Nicoara) e ipostaza in miniatura a vocii din poveste si, in acest sens, regizorul face analogia direct, cand baiatul se ridica in bratele batranului Gulliver imobilizat (Cristian Stanca), ca si cum l-ar proteja de demonii constiintei. Copil si batran – doua chipuri ale timpului, intr-o oglinda disproportionata.

Pe fundalul sonor, aproape fara intrerupere, se aude fosnetul valurilor – ideea naufragiului sau, poate, mai degraba, a naufragiatului, urmareste reprezentatia de la inceput pana la sfarsit. Omul e purtat de val, de pe un tarm pe altul, in acesta viata in care se pierde, in care, in ciuda talazurilor puternice, se avanta si inoata cu o disperare incredibila, hiperlucid la ceea ce i se intampla sau ignorant in absurdul ce devine insasi realitatea. Calator-naufragiat in propria existenta, Swift e, la finalul cartii sale, pesimist: „Stiu prea bine ca nu ti-e dat sa te bucuri de prea mare faima atata timp cat scrierile tale nu cer nici geniu, nici invatatura, nici alte daruri deosebite in afara de o memorie buna sau un jurnal de calatorie constiincios intocmit. Stiu de asemenea ca autorii cartilor de calatorii, ca si cei ce fac dictionare, sunt dati uitarii, caci altii vin mereu sa le ia locul si raman la suprafata. Si, iarasi, se prea poate ca acei calatori care vor strabate tarile zugravite in aceasta carte a mea, descoperindu-mi greselile (daca sunt) si adaugind multe descoperiri proprii, sa arunce asupra mea valul uitarii si sa-mi ia locul, facand lumea sa nu-si mai aduca aminte ca si eu am fost candva scriitor” (Partea a IV-a, Capitolul XII).

Marea, naufragiul, uitarea: triada semantica perfecta, careia i se poate alatura teatrul, aceasta arta prin excelenta a efemeritatii. Intr-un interviu acordat lui Jean-Pierre Wurtz, Silviu Purcarete spunea ca „de obicei imi uit spectacolele. Uneori, privind fotografiile sau vreo inregistrare video a unui spectacol mai vechi, mi se intampla sa zic: uite spectacolul care mi-e cel mai drag. Dar dupa aceea pot sa-mi schimb parerea. Desigur, am lucrat la spectacole care nu mai au nici o valoare pentru mine, dar chiar si din aceastea imi amintesc cu placere bucati. Dar asta e nostalgia de a trai in teatru”. Cuvinte precum acestea, un raft de carti si jurnalul din buzunarul de la piept sunt cele cateva marutisuri care-l fac pe copilul din mine sa se suie in bratele batranei, sa o incurajeze, mangaind-o, sa nu se sperie in fata prapastiei timpului, sa nu planga in vis, din pricina monstrilor care-l napadesc, sa se convinga ca nonsensul e tocmai sensul acestei vieti. Ca uitarea e ineluctabila.