3 critici x 1 festival

Doroga la Teatru a fost un test pentru foarte tinerii manageri culturali, pentru productiile facultatilor de teatru din Romania si pentru dorohoieni, in primul rand, am spune. Obiectivele au fost indeplinite, chiar daca au mai existat mici probleme de organizare, care poate ca fac parte, pana la urma, din experienta proiectelor in faza lor „demo”. Foiletand jurnalul notru de bord, iata notele de festival. Tinem sa va avertizam: criticul ramane critic pana la capat...

Prima zi, primul spectacol bifat. In cafeneaua La Favola di Bazi, a fost montat de tanara Eszter Kiss spectacolul Parfum de viata pe un tractor. Regizoarea din Targu Mures a colaborat la acest proiect cu doua clujence: scriitoarea Cristiana Kereszetes si actrita Fatma Mohamed. Monodrama prezinta povestea unei femei numite generic Floricica, urmarind sa accentueze pe baza contrastului  si  a unor situatii mai curand paradoxale eternul cliseu retoric al fericirii.

Vorbeam de contrast in sensul in care mesajul brut al spectacolului se ascunde in umbra unei voci calme si in spatele  unor  povesti aparent incoerente. Insa sunt intruziuni fine care ajung sa contureze pe fetele celor timorati grimase de nostalgie. De la fabrica de tractoare unde a lucrat, murdara si aglomerata, pana la biserica alba in care aceasta s-a cununat, Floricica trece printr-un sir de amintiri care urmaresc decantarea mesajului, anume obtinerea unei simplitati care nu mai are nevoie de argumentare, de explicatii. Iar aceasta simplitate este, asemenea spatiului in care se joaca spectacolul, neconventionala, demascata.

Iesirea din conventie aduce cu sine o schimbare de perspectiva a privitorului, o alt fel de reactie din partea acestuia si totodata o asimilare diferita a mesajului. Apropierea actorului de public duce in prima instanta la un soi de inhibare mutuala care da nastere unor zambete strambe si retinute. Interactiunea fina a Fatmei cu cei din sala, tonul ei linistit si intrebarile ei metafizice si banale deopotriva, aduc o stare de confunzie naturala. Destanuirile personajului sunt redate intr-o nuanta deloc emfatica, ceea ce produce o atmosfera familiara care va deservi drept liant apropierii fizice de public. Pusi in situatia de a fi mirositi de o floare, cei din sala reactioneaza ciudat. Protagonista Floricica recurge la simtul sau olfactiv pentru a adulmeca frica si boala din oameni, repetandu-le acestora ca intalnirea lor a mai avut loc. Multi iau afirmatia ca atare, aproband ori eschivandu-se. Mai curand afirmatia cauta sa explice faptul ca mirosurile acestea ale degradarii sunt comune multora dintre noi.

Intr-un asemenea spectacol, toata atentia este tintuita spre reactia imediata a publicului care devine parte integranta a actului dramatic. Toate formele rigide ale conventiei sunt inlaturate pentru a crea o atmosfera propice unei asa-zise discutii, spun aceasta pentru ca de multe ori raspunsul celor din sala nu este unul verbal. De la chelneritele juvenile, care chichotesc si-si spun lucruri in soapta, la cei care pur si simplu asculta cu o expresie care le tradeaza emotiile, pana la cei care privesc in gol, exista o chimie a momentului. Contrastul de care vorbeam devine recurent, Floricica povestind deopotriva situatii banale alaturi de imagini bogate in metafora. Unul dintre aceste tablouri este cel al barbatului descult care poarta in geanta o floare, priveliste ce trimite spre un soi de Léon, Jean Reno. Sfarsitul spectacolului este spontan si produce inca o data o reactie amuzanta din partea publicului, cei din sala ramanand in pozitii sablon, linistea apasatoare fiind intrerupta in cele din urma de soaptele ascendente. (Marius Patrascanu)

Apoi, un alt „spectacol” la care am asistat a fost Un actor destul de fad, creat de o companie de teatru independent din Sibiu, Bridge Theatre, in componenta careia intra patru membri: Constantin Podu, Alexandra Podu, Se­bastian Dobrescu si Teodora Voineagu. Aceasta forma de one man show, de „recital” are la baza compozitiei sale un dialog, care se impleteste cu poezia sau se poate spune ca este un strigat sincer, plin de sensibilitatea vietii ce vibreaza atat in sufletul actorului, al poetului, cat si in cel al spectatorului. Partiturile lirice care s-au derulat de-a lungul celor aproximativ 60 de minute se transcend intr-o balanta, care cantareste dualitatea dintre petele de alb si de negru.

„Spectacolul” a avut loc in Sala Oglinzilor a Muzeului de Stiinte ale naturii, cu un public restrans, fara scenografie, fara ilustratie muzicala (putem face o paralela la teatrul – laborator al lui Jerzy Grotowski), doar cu o scena, deloc grandioasa, acoperita cu o mocheta verde si cu Constantin Podu in „rolul” principal, „costumat” in haine din viata obisnuita. La un moment dat, colega sa, Teodora Voineag are o interventie aparuta din senin, in care aceasta recita versuri din poemul Am zarit lumina al lui Marin Sorescu, finalizat intr-o tonalitate rigida, rece si insotita de un mic defect la nivelul vorbirii scenice. O alta „surpriza” este aceea cand pe scena este invitat domnul Aurelian Antal, declarat Cetatean de onoare al Dorohoiului, care si-a relatat cateva franturi din bogata sa activitate artistica. O fraza care mi-a ramas intiparita in minte este cea in care el afirma ca „In fiecare dintre noi se gaseste cate o poezie!”

Finalurile din colajul de poezii pareau putin decupate cu foarfecele, iar actorul incheia cu cate un „Multumesc”, dupa care spectatorii din sala pricepeau ca trebuie sa se preteze la „ritualul” aplauzelor. Cu toate acestea, „spectacolului – dialog” i-a fost atribuit un nume pe masura care a „participat” la construirea si la derularea procesului artistic.

Dupa Un actor destul de fad am asistat la Paricidul, spectacol montat de Lucian Pana, student la Facultatea de Muzica din Timisoara, sectia de regie. Textul ii apartine cunoscutului regizor si scenarist roman Ion Sava, care reliefeaza printre filele manifestului sau un monolog, sustinut in cazul de fata de Cristina Varga, studenta la actorie, in cadrul aceleiasi facultati. Personajul repeta o particica, o scena din spectacolul propriu-zis ce se presupune ca va avea loc peste cateva ore, „momentelul” transmitand faptul ca trebuie sa se infaptuiasca crima impotriva mamei. Monologul este construit, de fapt din gandurile si din trairile care i se strecoara prin minte, unele facand corelatia chiar cu teatrul, iar altele fiind chiar de o natura emotionala personala.

Spectacolul are loc in aceeasi incapere, pe aceeasi scena, in plus observandu-se cateva elemente de recuzita precum arma crimei - un cutit, o pelerina neagra, o scara de lemn, si o galeata cu niste confetti, iar ambianta sonora lipseste. Trecand de stadiul textului ca forma de monolog se poate puncta totodata dupa cum spunea si esteticianul roman Adrian Marino ca teatrul se apropie tot mai mult de o arta neverosimila, conventionala. Ea este „imbracata” in „costume” pentru a pastra o aparenta, pentru a purta niste masti sau in acelasi timp putem vorbi despre acei actori cabotini, despre regizorii plati, incorsetati in viziunile si in parerile proprii. Asemenea „caderi”  intr-o oarecare concordanta conduc spre excesul de zel al reprezentatiilor actoricesti si in acelasi timp discutam despre mentalitatea invechita, care stagneaza si nu ii deschide teatrului o noua portita pentru a Renaste! Paradoxal, nimic nu este nou in teatru, dupa cum spune si regizorul Andrei Serban, ci doar un singur punct este valoros, si anume, mesajul, felul in care este creat, transmis si receptat.

Revenind la jocul Cristinei Varga, aici se remarca o sfera de nuante si de accente actoricesti, cu toate ca la un moment dat, reprezentatia sustinuta de ea devine stridenta, obositoare si repetitiva pentru spectatori, din cauza textului, iar modulatiile vocii sale par sa o lase uneori fara glas, tocmai din cauza acestui „prea – teatral”.

Spre deosebire de spectacolul anterior, Paricidul, ca structura si apoi ca montare, este mai consistent in ceea ce priveste subiectul de la care pleaca, pana la problemele din interiorul lumii teatrale, care ar trebui sa fie, in genere o lectie, un mod preventiv pentru toata echipa dintr-un teatru si nu numai. (Ivona Lucan)

Ziua de sambata, mijloc de eveniment, a debutat cu prelegerea doamnei Alba Simina Stanciu (lector universitar doctor la Departamentul de Arta Teatrala de la Univesitatea din Sibiu). O incursiune in Scoala vieneza a adus in atentia publicului nume de artisti si miscari artistice mai putin cunoscute sau studiate. Pe arcursul unei ore, prelegerea dedicata acestui curent austraic, sustinuta si de un bogat material vizual, a facut cunoscute personalitati controversate ale lumii teatrului, picturii si a operei. Discursul si-a propus sa raspunda la intrebarile fundamentale care se pun odata cu rasturnarea normelor prin avangardele inceputului de secol trecut: care sunt formele radicale ale artei si pe ce criterii noi estice mizeaza ele? cum a fost posibila convietuirea dintre arta si activism? Ce inseamna termeni precum Fluxus, happening, sau body art? Pentru majoritatea audientei acestei chestiuni erau destul de indepartate, iar promovarea acestor concepte a fost demna de toate aplauzele noastre. Viennese Actionism a fost in centrul atentiei cu reprezentantii sai cei mai cunoscuti, astfel ca trasaturi ale operelor Günter Brus, Otto Mühl, Hermann Nitsch si Rudolf Schwarzkogler au fost discutate pe larg. Cautand sa arate cum grupul vienez a lasat o amprenta precisa in viitorul scenei, Alba Simina Stanciu a vorbit despre alti doi regizori importanti ai momenului, la randul lor radicali, pe care nu oricine poate sa-i iubeasca si nu oricine poate sa-i urasca – Claus Guth si Calixto Bieito. Montarile lor la spectacole de opera de prima importanta, cum sunt Aida, Parsifal, Peer Gynt reusesc sa socheze publicul de azi, cu toate ca acesta e bine pregatit in efectul detabuizarilor si in fenomenul NO!art-ului. Trimiteri elucidante intre diferitele stiluri, expresii sau zone a realizat cercetatorul Alba Simina Stanciu, atat cat Scoala vieneza sa poata fi inteleasa in intregimea si complexitatea ei. Am asistat, prin urmare, la o binevenita pledoarie pentru arta contemporana si miscarile ei neasteptate.

Programul a fost continuat cu prelegerea despre Performance si teatrul dincolo de conventie a Ioanei Petcu (asistent universitar doctor la Facultatea de Teatru din Iasi), in paralel desfasurandu-se Atelierul de scriere de proiecte culturale, cu mare priza la public, (sustinut de lector universitar doctor Lavinia Alexe de la Departamentul Teatru al Universitatii „Lucian Blaga” din Sibiu) si Atelierul de creatie si improvizatie teatrala dedicat tinerilor care vor sa devina actori si celor care-si gasesc placerea de a se reinventa pe scena (activitate coordonata de asistent universitar doctor Dorina Taut). Seara s-a incheiat cu doua spectacole, Napasta in regia lui Cristian Avram de la Facultatea de Teatru din Iasi (spectacol, din nefericire „napastuit” de spatiul in care s-a desfasurat scena si sala de la Muzeul „George Enescu” s-au dovedit a fi neincapatoare, atat pentru public, cat si pentru actori) si cu Magicianul invizibil al companiei iesene IuliuShow. Vremea rece ne-a alungat devreme spre case, dar ultima zi de festival a fost bogata in evenimente. S-a deschis cu o masa rotunda in care participantii au avut ocazia sa schimbe pareri, iar Dorina Taut a prezentat si moderat o intalnire pe teme pedagogice cu profesorii de liceu si nu numai. Spectacolul celor de la Bridge Theatre s-a reluat avandu-l, de aceasta data, ca invitat pe Bara Haqi Abdulbaki (profesor si scriitor dorohoian de origine irakiana) si tot trupa de tineri actori sibieni a prezentat, la Muzeul de Stiinte ale Naturii, Handmade – un spectacol de pantomima. La orele serii, alte doua productii au adunat spectatorii in salile de teatru: Tacere (compania IuliuShow) si Noaptea ursului (spectacol independent de la Bucuresti). Ropote de aplauze!

Ne-a placut:

1. Insasi initiativa de a se infaptui un asemenea festival, mai ales, din cauza ca publicul dorohoian nu este format, nu este obisnuit cu asemenea manifestari cultural artistice si totodata se largeste aria de interes asupra acestui fenomen, care, sa speram va lua din ce in ce mai multa amploare cu editiile ce vor urma. (Ivona Lucan)
2. Mi-a placut ca o astfel de initiativa s-a materializat, ca intr-un oras marunt s-a putut face un festival de teatru (Marius Patrascanu)
3. Zambetul copiilor din spectacolele interactive, care le-au fost dedicate. (Ioana Petcu)

„Bad moments”:

1. Aspectul negativ al festivalului porneste de la perioada in care a fost organizat. Avand in vedere faptul ca Doroga la Teatru este un festival in spatii neconeventionale, trebuia sa se tina cont in primul rand de momentul desfasurarii, de situatia meteorologica si de alte aspecte ... cu alte cuvinte cei care s-au ocupat de organizare trebuiau sa fie un pic mai responsabili. Dar fiindca acestia se afla la prima manifestare sunt intr-o oarecare masura de inteles aceste inconveniente. (Ivona Lucan)
2. Problemele de ordin organizatorice care, bineinteteles,  nu aveau cum sa nu apara intr-o prima incercare. (Marius Patrascanu)
2. Ego-urile cand ascunse, cand fatise. (Ioana Petcu)

*Articol realizat de Ivona Lucan si Marius Patrascanu (studenti la Jurnalism teatral, Facultatea de Teatru, UAGE Iasi) in colaborare cu Ioana Petcu.