Vali "SirBlues" Racila si chitara de 107 ani

AltIasi: Cum de v-ati apucat de lucrul cu persoane cu nevoi speciale?

Vali Racila: E ca si cum te-ai fi intors la prima dragoste, fiindca la un moment dat fiind actor, incurcam programul teatrului, teatrul imi incurca mie programul si asa mai departe. Si ne-am despartit prieteni. Si nu m-am apucat pentru altceva decit pentru ca asta am invatat in scoala. Am ajuns sa lucrez dupa '89. Am fost in vizite prin niste centre din acestea si e ca un microb, stii? L-ai luat si foarte greu il lasi deoparte, pentru ca bucuria pe am citit-o in ochii pacientilor dupa ce am facut un spectacol a fost una dintre cele mai importante satisfactii profesionale.

Am absolvit facultatea in 1976 la Iasi la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Cind am inceput se chema Socio-Psihologie iar din anul al III-lea s-a transformat in Psiho-Sociologie. Am lucrat trei ani la Dorohoi, la o scoala speciala. Din 1979 pina in 2002 am fost actor cu acte in regula al teatrului „Mihai Eminescu” Botosani.

Dupa, sa-i spunem, bursa acordata de Action Space Mobile, care mi-a inlesnit largirea orizontului si a nivelului de cunostinte in domeniu, am facut un fel de voluntariat pe linga centre de neuropsihiatrie din tara, sub atenta indrumare a specialistilor din Marea Britanie. In cele din urma am fost cooptat in echipa Centrului de Recuperare si Reabilitare Neuropsihiatrica Racaciuni si as putea spune ca „m-am stabilit” vremelnic acolo.

A.I.: Si ce anume faceti acolo?

V.R.: Am alcatuit o trupa in care numarul membrilor ca si structura se schimba in functie de disponibilitatile artistilor, de necesitati si de posibilitati, pe care initial am numit-o Teatrul de la Gasteni. Intre timp am simplificat, si ca sa nu sune a ceva trupa de manele, in Teatrul Gasteni. Aici e de spus ca un alt scop al „serbarilor” noastre e acela de auto-avocatura pentru persoanele cu nevoi speciale si chiar pentru institutiile noastre. Ceea ce vreau eu cu activitatea de acolo este sa-i ajut sa se simta oameni, in demnitate umana. Pentru ca multi dintre ei sint institutionalizati de-o viata si au ajuns sa se numeasca bolnavi. Ei isi spun bolnavi.

A.I.: In perioada in care erati actor, va ajuta formarea de psiholog si sociolog sa va analizati mai bine rolurile pe care le jucati?

V.R.: Asa ar trebui, cunostintele de psiholog sa-ti foloseasca la realizarea si conturarea personajelor, a caracterelor, ca e vorba despre caractere in definitiv, nu? Cred insa ca prea multa stiinta in ale psihologiei strica. Un actor dibaceste personajul. Pentru ca un personaj de teatru este caracterizat nu numai de el, e caracterizat de toate actiunile care au loc in piesa, e caracterizat de cei din jur si apoi de faptele si vorbele lui. Ori daca incerci sa faci analiza psihologica a personajului il scoti din context si e greu sa ajungi la biografia adevarata.

A.I.: Ati spus mai demult intr-un interviu ca blues-ul este cea mai simpla, directa si apropiata muzica fata de sufletul omului, de ce credeti asta?

V.R.: Blues-ul a plecat de la niste oameni simpli, care se exprimau prin muzica. Isi exprimau supararea sau bucuria, pentru ca blues-ul nu este muzica trista numaidecit, nu este muzica lenta numaidecit. Muzica lenta se cheama slow, nu se cheama blues. E muzica cea mai simpla pentru ca e facuta de oameni simpli pentru oameni simpli. De fapt, iti spun eu cum e. Au fost toti niste oameni fara educatie, pentru ca erau lucratori, pentru ca erau sclavi, dar care simteau nevoia sa-si exprime cumva bucuriile ori tristetile, uneori deznadejdile. Am cintat in seara asta Sweet Home Chicago, si Robert Johnson spune „going back to California, to my sweet home Chicago”. Chicago e in California, deci, asa relateaza el. In sensul asta si in sens muzical e simplu, pentru ca e fara multe acorduri. Fara structura muzicala foarte complexa. Dar cu foarte mult feeling, cu foarte mult suflet.

A.I.: Multi, si chiar specialisti, spun ca va apropiati de sunetul blues-ului originar, de acum aproape o suta de ani. Cum ati reusit acest lucru?

V.R.: Pai e foarte simplu. Am ascultat „mii de ani" si inca mai ascult, ca nu ma mai satur de cei care au facut ce era de facut in materie de blues. Apoi, cum am putut, mi-am facut rost de chitari specifice, ca de aia ma plimb cu cite patru instrumente dupa mine. Dupa asta, ce-ti suna in cap se intimpla sa ajunga si la urechile si sper la inimile celor care sint in preajma. Cind eram eu cam de virsta ta, eram in perioada ceausista, in perioada in care n-aveai pe ce sa asculti muzica. Nu puteai, la radio nu mergea, la televizor nici atita. Eu ascultam pe furis la Europa Libera. Acolo prindeai chestii din astea cintate de unul, un om cu chitara lui. La Cornel Chiriac am ascultat prima data blues. Nici nu stiam, eu credeam ca Love in Vain este piesa lui Rolling Stones, pentru ca auzisem prima data versiunea lui Keith Richards, care-i foarte frumoasa, dar am putea spune ca-i un cintec separat. Iar cind am ascultat versiunea lui Robert Johnson, am imitat cumva versiunea lui la chitara.

Am cintat blues de la bun inceput. Mai intii cu formatia scolii, apoi cu formatia orasului (n.r.: Vatra Dornei, unde a facut liceul). Am crescut cu Hendrix, Stones, Mayall, BB King si, desigur, Bob Dylan, care dupa mine este unul din marii interpreti si creatori de blues, nicicum folk si nici macar protest song, as indrazni, chiar daca are citeva titluri.

A.I.: Va imaginati vreodata in alte locuri cind cintati?

V.R.: Nu. De fiecare data cind cint sint acolo cu aceia cu care cint. Aici, sala asta e foarte interesanta, dar ati fost foarte dispersati, din cauza asta nu v-am putut aduna la cintat. Dar intotdeauna sint acolo unde cint. Nu ma imaginez altundeva si nu ma vad calatorind in America dupa chestii din astea pentru ca probabil ar fi un soc prea mare pentru mine sa ma duc pe paminturile alea. Si se spune ca nu de acolo a plecat blues-ul, cica a plecat de altundeva.

A.I.: Am inteles ca aveti o chitara care are 107 ani.

V. R.: Da, cea mica de acolo. In 2003 a fost evaluata de niste specialisti din Belgia ca avind 100 de ani. Am dus-o la un atelier s-o festeasca, ca-i crapata si, ma rog, erau tot felul de lucruri la care ma gindeam eu ca ar trebui sa intervenim. Si m-am dus a doua zi si mi-au spus „e pacat sa lucrezi pe ea, las-o asa, ca e o bijuterie. Suna foarte bine”. Mi-a daruit-o un prieten, muzician englez, Richard Proctor, actualmente stabilit la Cluj, unde e profesor de engleza si care cinta concerte prin tara. I-am pus corzi, altele, si am cintat cu ea cum am putut, pina la urma am ajuns la varianta asta. E facuta in Germania.

A.I.: Daca ar fi sa comparati epoca noastra cu cea in care s-a nascut blues-ul, ce-ati spune?

V.R.: Blues-ul are mai multe forme de manifestare. Cum e work song-ul. Ideea generala este ca work song-ul a fost dezvoltat de catre puscariasi. Dar nu cred ca numai de ei. Adica oamenii aveau nevoie de o anumita ritmicitate care sa-i ajute la realizarea sarcinii pe care o aveau de implinit. Si atunci au inceput (si incepe sa bata un ritm sacadat, cu o mina, apoi cu alta, pe masa la care vorbim, ca si cum mai multi oameni ar taia lemne) si bataile astea nu erau din palme, erau de la cei care taiau copacii, sau care bateau cu ciocanul, ridicau toti odata o sina de cale ferata, dadeau cu tirnacopul si asa mai departe. Dadea unul, dadea celalalt, dadea unul, dadea celalalt, dar suna asa (si incepe sa bata iar in masa). Dadea unul cu toporul (bate de doua ori in masa). In final, se-aude asa: „Oh Lord, won't you buy me”. Au ajuns la Mercedes Benz. Asta pentru ca-i talking blues. Work song, talking blues, howling blues.

A.I.: De ce cintati asa de rar?

V.R.: In primul rind pentru ca muzica asta nu este promovata. Muzica cea mai simpla nu e muzica a elitelor. A doua, pentru ca am servici. Nu pot sa ma duc oricind, oricum. Munca asta necesita timp, rabdare, pregatire, stiinta. Trebuie sa fii bine pregatit cind apari in fata oamenilor carora le ceri sa lucreze cu tine.

Ultima data am cintat la Iasi acum patru ani, la Botosani acum doi ani, la Suceava acum trei ani.

A.I.: Pe unde aţi mai cîntat prin afară şi cum v-a perceput publicul de acolo?

V.R.: Am avut un inceput furtunos, cu turnee in Austria, Belgia si Olanda, apoi Marea Britanie si pina la urma am lasat-o mai moale cel mai probabil din lipsa promovarii muzicii asteia, dar si pentru ca lucrul cu trei, patru centre deodata - pentru ca ma tot mut dintr-un loc in altul, in functie de nevoile locului - ia destul timp, fizic vorbind.

Publicul de oriunde te primeste foarte bine si cu caldura daca esti sincer si ai ceva de spus. Cind esti pe scena simti caldura publicului chiar daca nu se manifesta zgomotos ori tumultos. Ia de exemplu energiile speciale pe care le-ati emis voi catre mine deunazi seara si care m-au umplut de bucurie si energie. Cum altfel le-as fi zis una dupa alta? Nu cint niciodata cu lista, publicul face intotdeauna lista.

A.I.: Si cum de nu aveti inregistrari?

V.R.: Am inregistrat in ianuarie un album impreuna cu un pianist, Raul Kusak, e un disc pe care ni l-a produs Nicu Alifantis. Dar asta-i singurul si nu cred ca am de gind sa ma duc inapoi in studio, pentru ca inregistrez discul si punct. Se cheama Handmade Blues. Stie cineva de el?

A.I.: Daca ati mai putea sa-mi povestiti putin despre palariile dumneavoastra.

V.R.: Mi-au placut dintotdeuna palariile pentru ca-s neam de bucovinean. Ai mei, dupa tata se trag de la Stulpicani. Am avut 2 palarii. Una maron, model Borsalino, pe care i-am dat-o cadou prietenului Puiu Tupilat, care o mai are si acum. Una neagra primita de la, Dumnezeu sa-l dihneasca, Lawrence of the Blues Harp. Pe asta i-am dat-o doctorului Mircea Doran, unul din directorii mei dragi. Asa se spune, „Cine da, lui isi da”.

Bogdan Isopescu „Esop”, cel care mi-a pus la punct chitara model National, metal body, si care mi-a facut vesta multifunctionala, mi-a daruit palaria lui australiana, cea pe care o port cu borul rasucit, in amintirea creatorilor vechi de blues.

La unul din concertele de la Timisoara, un alt bun prieten Puiu Lazaru (n.r.: la mijloc, intre Toni Kuhn si Johnny Bota) mi-a daruit doua palarii originale deasemeni. O palarie de paie, cam cum purta Maurice Chevalier, pe care o pastrez cu grija acasa si un melon, pe care l-am dat mai departe lui Ash Perrin, cel care a organizat ultimele doua concerte la Londra.

Am cantat in concertul lui Harry si pentru ca veneam de la Timisoara si aveam palariile la mine, m-am gindit sa le folosesc. Altminteri, mai intotdeauna imi dau jos palaria in fata publicului.