Trebuie sa facem ca omul sa consume cultura si nu doar pizza (II)

AltIasi: Ai avut posibilitatea de a pune umarul in calitate de director artistic la prima editie a Festivalului Perform (To Fringe or not to fringe). A fost o miscare consistenta de trupe. Timp de o saptamana publicul din Iasi a fost invitat la experienta performance-ului. Ce potential de receptare ai descoperit in urma acestei prime editii? Mai direct, merita?

Florin Caracala: Merita. Sapte zile de Festival, 18 spectacole, sali pline de 100-150-300 de locuri. Am avut oameni tineri, fresh, misto, la un eveniment ce nu a beneficiat de prea multa promovare, deoarece n-a fost efectiv prea mult timp. Oamenii astia faini sunt aici, printre noi. Noi, artistii, trebuie sa intelegem ca trebuie sa ne raportam la ei (nu doar la ei, dar si la ei). Acum ar trebui sa fim foarte atenti la produsele artistice pe care le facem pentru un anumit tip de public si la acelea pe care nu le facem pentru alt tip de public. Mi se pare inechitabil. Avem capacitati performative de a instaura spectacole cu alura de performance, mai conceptuale. Avem un public serios pregatit pentru asa ceva. Trebuie sa mai tinem seama si de faptul ca rezultatele nu se vor vedea doar daca aducem un spectacol o data si gata. Procesul de formare e lung, are nevoie de mediatizare, trebuie sa-i construiesti o imagine.

A.I.: Eu iubesc si-mi doresc genul ala de evenimente cu care comunitatea e obisnuita si pe care le asteapta. Si nu ma refer la Sarbatorile Sfintei sau mai stiu eu ce paranghelii. Ci la evenimentele realmente artistice si care ridica nivelul sau implicarea concitadinilor – imi permit sa folosesc acest cuvant.

F.C.: Primesc sute de mesaje de la oameni care ma intreaba cand incepe si ce avem in program la Perform. Ma bucur, de ce sa mint ca nu o fac. Am reusit sa determinam ceva care are sanse de a se aseza in timp. Acest public exista si are nevoie de o propunere culturala reala. E nevoie de un crescendo permanent. Nu trebuie sa existe fracturi. Oamenii vor, dar trebuie sa li se si ofere si sa afle ca li se ofera. Ai atatea invite-uri, incat teatrul – e poate urat ce spun acum, dar e adevarat – concureaza cu barurile, clublurile, cu pizzeriile, cu un film, un concert sau cu alergatul pe stadion. Pentru ca toate astea inseamna timpul tau liber. Noi trebuie sa racordam teatrul, cel putin aici in Iasi, cu propunerile de petrecere a timpului liber. Trebuie sa facem ca omul sa consume cultura si nu doar pizza. Consumul de cultura ar trebui sa fie la egala proportie cu acela alimentar. E necesar. Cei de la Temps d’Images au avut un concept bun de promo – Ce ne hraneste? Arta ne hraneste. Noi – eu, tu, altii ca noi – suntem formatori si promovatori de idei prin pozitia pe care ne-am asumat-o. Adica de ce bancile urla „Fa-ti credit!” si noi n-am striga „Rezerva-ti un loc la teatru pentru binele tau, pentru viitor!”.

A.I.: Unele dintre proiectele tale s-au nascut din chestionare si interviuri, modalitate care in Occident se bucura de o apreciere certa. Asa s-au nascut Lucrator 2.0 unde ai lucrat cu Ioana Paun, Identity Check, spectacolele din penitenciare, asa este si noul tau proiect propus la Teatru Fix. Societatea e campul tau de investigare, este motorul cautarilor tale?

F.C.: Chiar prioritar. Ma intereseaza analize sociale comparative. Vreau sa fiu foarte racordat la realitatea imediata. La orice moment ne-am duce pe axa istoriei teatrului, vom vedea ca omul a cautat raspunsuri de la mediul sau. Daca nu intelegi cui te adresezi, nu stiu ce poti mai departe determina, apropo de discutia anterioara. Eu pun o idee in circulatie, o idee necesara omului caruia i te adresezi.

A.I.: Si nu te deziluzioneaza societatea noastra? Nu te deziluzioneaza sa vezi ca suferim fara intrerupere, ca suntem prin definitie singuri etc ? N-ai vrea sa te duci sa faci interviuri pentru spectacole la Polul Nord?

F.C.: Nu, n-as face teatru la Polul Nord, cu ursi albi si pinguini. Cui sa ma adresez acolo? Stii cat de constienti sunt oamenii ca au nevoie de un discurs sincer? Vei fi uimita. Acum oamenii au mai multa nevoie decat oricand de trairi adevarate la teatru. Adesea fug de ele ca dracu de tamaie, tot din pricina unor principii pe care tot noi ni le-am inoculat. Dar eu zic ca oamenii in esenta cauta un discurs al sinceritatii si al emotiei.

A.I.: Si acesta ar fi motivul in fata deziluziei?

F.C.: Da. Noi traim permanent cu fenomenele cele mai deplorabile, cum sunt somajul, discriminarea si altele, dar vrem sa le alungam. Vrem sa ascundem mizeria. Si mizeria s-a adunat atat de multa, pentru ca ani in sir nu ne-am asumat un discurs sincer. Toate spectacolele, proiectele, tot ce spun duce nu doar spre trezire adevarului in spectator, ci si in oamenii cu care lucrez. Sa ai curajul sa spui ceva care-i din tine, fara sa ai intentia de a lovi.

A.I.: Daca e sa raman pe linia sinceritatii – stiind ca ai lucrat si cu actori si cu non-actori (someri, detinuti) –, cum vezi distanta dintre cele doua categorii in aceasta privinta.

F.C.: Clar. Mult mai usor ajungi cu non-actorii la sinceritate, ca nu constientizeaza de fiecare data ca trebuie sa interpreteze sinceritatea. Actorii cauta tehnic sa fie sinceri, ei au invatat ca sinceritatea se construieste, asa s-au construit chiar ei pentru ca trebuie sa reziste in societatea artistilor. Pentru non-actori sinceritatea e un concept pe care nu inteleg cum ar trebui sa-l construiasca. Ce-ar fi de construit aici? O traiesc pur si simplu. Fac o arta naiva care e mai onesta.

A.I.: Cum stii in Europa si nu doar aici exista nume importante din regie care ajung sa prefere non-actorii.

F.C.: E de inteles. Mi se pare ca actoria a inceput sa devina destul de mecanica. Construiesti detalii, dar sinceritatea trebuie sa-ti apartina. La modul ideal, ca actor ar trebui sa poti fi sincer oricunde, insa din punct de vedere practic, e aproape imposibil.

A.I.: Vezi ca si actorii ar putea sa aiba dreptul, atunci, sa ceara a lucra cu non-regizori.

F.C.: Se intampla asta deja. Sunt „regizori” care au pregatire din arte plastice. Mi-ar placea ca in teatru sa se riste mai mult, inclusiv la acest nivel, al intruziunii celor care nu s-au superspecializat pe o singura directie.

A.I.: Uite, eu recunosc ca sunt foarte atrasa de conceptul de institut de cercetare cum e, de exemplu, International School of Theatre Anthropology infiintat de Eugenio Barba.

F.C.: Eu sunt convins ca cele sapte teatre nationale din Romania, fiecare dintre ele, ar trebui sa aiba cate o sala experimentala. Sa dispuna de rezidente prin care sa aduca artisti sa se ajunga la noi forme de expresie teatrala. Apoi vei atrage si public, vei avea consum de cultura teatrala romaneasca.

A.I.: Florine, te avertizez ca atunci cand o sa cresc eu mare o sa fac un Institut de cercetare teatrala in care oameni sa vina de pretutindeni. In Iasi l-as face.

F.C.: Da… In Iasi. Imi piere gandul. Ar fi foarte posibil sa se nasca asa ceva, dar un singur cuvant face sa paleasca totul: coagularea. Sa ne-adunam un numar mai mare de oameni care sa avem acelasi scop e, in opinia mea, aproape imposibil. Suntem obisnuiti sa ne aparam interesele si cand asta primeaza, restul – orice proiect maret – dispare. La FNTI a fost o discutie legata de formarea unei Federatii a ONG-urilor culturale. E important sa fim independenti, dar ar trebui sa ne institutionalizam ca putere. N-ar trebui doar sa ne bucuram ca am jucat un spectacol intr-o seara si am castigat o paine. Federatia / Sindicatul / Platforma ne-ar ajuta sa fim mai uniti si sa putem misca legile, ma rog, sa le flexibilizam. Sa ne facem mai puternici pentru ca un parlamentar sau un ministru sa ne raspunda atunci cand strigam de sub greutatea birocratiei. Altfel ramanem grupuscule fara viitor. As putea sa deschid atatea discutii numai pe subiectul asta incat riscam sa ne pierdem. Risc sa-ti distrug interviul.

A.I.: Atunci le pastrez pentru cartea pe care o voi scrie despre tine cand vei fi mare.

F.C.: Ei, dar chiar crezi ca voi fi mare? Chiar crezi ca noi crestem vreodata? Nu ma lasa sa alunec in discursul meu intunecat, te rog.

A.I.: Ok, nu te las. Doar te surprind: cum se face teatru?

F.C.: Teatru se face ca si cum ai concura cu un film. Pe bune. Omul contemporan a vazut o mie de filme si trei spectacole de teatru. Dupa anii ’90 am intrat in epoca efectelor vizuale, cinematograful 3D e acum la ordinea zilei. Apoi filmul e accesibil. Iar tu ca regizor trebuie sa intelegi ca ai nevoie sa-l cuceresti pe acel spectator care a vazut cam tot ce se putea vedea. Trebuie sa-i creezi emotia sa „intre in film cu tine”…

A.I.: Noul tau spectacol e un proiect pregatit la Teatrul Fix, un proiect care vorbeste despre om, situatii limita si libertate absoluta. E un spectacol despre noi, cei carora ne trece glontele pe langa ureche.

F.C.: Recomand oamenilor sa vina la teatru, nu numai la proiectele mele, la oricare, dar sa vina fara asteptari. Doua ore, spectacolul care va veni in aprilie, exista pentru ca mi-era dor sa fac regie si pentru ca vorbesc despre probleme care ma rodeau de multa vreme. Sunt intr-o perioada in care ma intereseaza documentarea in privinta situatiilor extreme. In cazul acesta, moartea. Moartea ca banalitate, dar perceputa, in general, ca extrema. Vor juca Stanca Jabenitan, Andreea Spataru, Ancuta Gutui, Catalin Mindru si Alexandru Iurascu.

A.I.: Asa, rosteste-le numele clar, aici in inregistrare, sa ramana peste ani, sa-si aminteasca atunci cand vor fi mari.

F.C.: Sigur. In prezent investighez cum esti tu in fata glontelui care trece pe langa teasta ta. E un spectacol care vorbeste si depre mine, dar si despre ei, actorii, si despre cei care ne-au raspuns la intrebari. Avem niste interviuri, unele sunt fascinante. De la ele am construit personaje. Voiam sa spun la ce concluzii am ajuns dupa cercetarea mea si voiam sa le lansez in larg, pentru toata lumea. Am nevoie iar sa interactionez cu publicul. Si vreau sa spun ca de aici au pornit alte idei pe care voi vrea cat de curand sa le derulez. Sertarasele mele sunt pline si vreau sa arat celorlalti iar ce am gasit prin ele.

A.I.: Peste cat timp ne mai intalnim, Florin Caracala, sa vedem cine ai devenit.

F.C.: Pai nu stiu, mai peste ceva timp.