Oltita Cintec, in piesa proprie

“Stau ascunsi in teatre”

AltIasi: Unde sunt oamenii din teatrul iesean? De ce nu-i stim bine, asa cum ar trebui?
Oltita Cintec: Stau ascunsi in teatre. :) Unii sunt cunoscuti, iar acum nu doar actorii sunt vizibili, si regizorii sunt personaje principale. Dar daca nu ii stim e din cauza spiritului vremurilor, cine apare la TV exista, cine nu, mai putin. Eu sunt convinsa, insa ca iesenii ii deosebesc pe actori de ceilalti oameni daca ii vad pe strada desi lumea nu mai merge la teatru ca inainte. Teatrul are acum un alt statut.

A: Dumneavoastra sunteti un om de teatru? Sau criticii raman doar martorii creatiei, nu se implica, nu patrund in acea lume extraordinara pentru cei din afara?
O. C.: Unora le-ar conveni sa excluda critica din sfera actului teatral desi critica “inchide”, completeaza actul artistic prin feedback-ul pe care il ofera. Un critic are o dubla datorie: una fata de creatori pe care trebuie sa-i judece fara ura, fara partinire si una fata de publicul pe care trebuie sa-l sfatuiasca, sa-l orienteze si sa-l formeze. Iar eu sunt in primul rand un critic de teatru.

A: Cu care teatru al lumii ati vrea sa “semene” teatrul romanesc?
O. C.: Teatrul romanesc ar trebui sa aiba propria identitate. Daca s-ar inspira de undeva anume, ar insemna lipsa de originalitate. Dar as putea spune ca teatrul din Ungaria este bine pus la punct, institutiile teatrale unguresti sunt foarte bine administrate, artistii sunt foarte prezenti pe scenele lumii sau ca teatrul lituanian are regizori apreciati si scoli serioase.

Despre modernizarea teatrului

A: Se tot vorbeste de aerul modern, mai tineresc, mai dezinhibat al teatrului. E de bine, ce inseamna mai exact asta?
O. C.: Teatrul este una dintre cele mai vechi arte, dar trebuie sa tina pasul. Nu poate ramane doar in zona montarilor clasice, fara inovatii regizorale, teatrul trebuie sa se asocieze si cu atmosfere mai relaxate, mai ales pentru a atrage publicul tanar. Nu vad nimic periculos in teatrul de club, de exemplu, formula foarte “prizata” de tineri, sau in spectacolele din spatiile neconventionale. E o exagerare sa consideram aceste formule prostesti, teatrul nu trebuie izolat si indepartat de public. Teatrul trebuie sa fie pe aceeasi lungime de unda cu oamenii care trebuie sa se intersecteze cu arta si in spatii mai putin obisnuite. Teatrul trebuie sa se modernizeze, altfel pierde.

A: Se refera doar la abordarea scenariilor, a jocului actorilor sau si la modalitatile de promovare, de dialog, poate unul mai digitalizat, in conformitate cu rigorile vremii?
O. C.: E vorba si despre asta, dar mai e mult de lucru in ceea ce priveste dimensiunea multimedia a teatrului. Se introduc acum proiectii video, tot felul de mijloace tehnologice noi. Dar daca folosesti niste imagini filmate intr-un spectacol, nu inseamna ca te si pricepi, e foarte important si cum le combini. Teatrul e o arta vie care presupune prezenta acolo a actorului, in timp ce imaginea filmata sau proiectia de imagini inseamna imprimare, timpul trecut. Cine are impresia “lasa domnule, actiunea se petrece la malul marii, bagam niste valuri si niste sunete” trebuie sa stie ca astea s-au banalizat de acum, e o treaba mai serioasa de atat. La noi in tara, in momentul asta, Andrei Gontz e unul dintre putinii care stie cum sa combine din punct de vedere estetic teatrul si imaginea video, proiectiile lui sunt “de acolo”, foarte unitare.

“Pe copii nu-i mai pacalesti cu orice”

A: Teatrul “Luceafarul” e un teatru pentru copii, nu cred ca se pune problema unei atmosfere invechite aici.
O. C.: Nu, nu se pune problema. Noi, apropo de modernitatea teatrului, avem grija sa fie si spectacole clasice, cu marionete, cu papusi, povesti. Trebuie sa avem “Cenusareasa”, “Alba ca Zapada”, ceva de Creanga, astfel de spectacole sunt ca si impuse, dar incercam mereu si formule mai moderne: Shakespeare foarte vizual realizat, spectacole de club, reprezentatii la Muzeul Literaturii. Incercam sa fim flexibili, sa jucam si in spatii neconventionale, sa introducem si noi proiectii video. Pe copii nu-i mai pacalesti cu orice. Oricum, in teatru, imaginatia si creativitatea nu se invechesc niciodata.

A: Cum e sa fii directorul adjunct al acestui teatru?
O. C.: A fi directorul unui teatru inseamna a avea o functie. E si o mare responsabilitate, iar eu o fac cu placere pentru ca asta e zona mea: sunt critic de teatru, un om pe care il preocupa fenomenul teatral. Daca as fi fost directoare la RAJAC, poate faceam spectacole pe apa.

A: Ati reusit sa obtineti pentru “Luceafarul” o finantare pentru Festivalul International de Teatru pentru Copii si Tineret, una dintre putinele reusite teatrale din acest an. Desi la prima editie, festivalul a aratat ca doreste sa devina traditie pentru Iasi. Se va trasforma intr-un eveniment cultural de amploare al orasului?
O. C.: Din punctul nostru de vedere, da. Noi deja avem contacte din strainatate, artisti de top, care aveau agenda facuta cand i-am contactat pentru editia de anul acesta, dar care au fost incantati de idee si sunt disponibili pentru editia de anul viitor. A fost o editie foarte buna, am si vrut sa fie de nivel artistic inalt si noi vrem sa-l continuam, fara indoiala, si la anul. Cu conditia ca autoritatile locale care ne-au ajutat foarte mult acum sa o faca si in 2009.

Despre public si planuri

A: Credeti ca, daca festivalurile ar fi realizate sub forma unor competitii, piesele, reprezentatiile s-ar imbunatati?
O. C.: In festivalurile concurs toata lumea stie de la inceput pentru ce lupta, dar nu tot timpul competitia stimuleaza actorii sau regizorii s.a.m.d. Unele spectacole pot fi foarte pregatite pentru un festival, au parte de critici bune, de succes si de public cand sunt jucate la sediu, dar in cadrul festivalului in care au fost selectate sunt mai slabe din motive curioase, insa perfect explicabile: se schimba spatiul, actorii au trac, publicul este altfel si nu mai reactioneaza asa cum ei se asteapta. Iar unele festivaluri n-ar putea fi realizate sub forma unor concursuri. Sunt festivaluri in care departajari si punctari sunt aproape imposibil de facut pentru ca e foarte greu de decis cine e cel mai bun.

A: Nu vi se pare ca publicul de azi e unul tot mai neavizat, un public care spune cu prea mare usurinta “asta n-a fost teatru”?
O. C.: Publicul crede ca adevaratul divertisment e cel de la televizor. Televizoarele merg non-stop si afiseaza modele subculturale, de-a dreptul jignitoare si fac mari deservicii bunului gust, determinand oamenii sa creada ca asa e normal. Raportandu-se la aceasta normalitate, bineinteles ca oamenii stramba din nas cand vin la teatru, la piese poate mai subtile, care necesita atentie si gandire. Televiziunile nu trebuie sa fie Academia Romana, dar nici asemenea divertisment nu trebuie sa promoveze. Iar teatrele ar trebui sa fie mai deschise, sa comunice mai bine cu publicul prin mass-media pentru ca oamenii sa stie la ce sa se astepte de la teatru.

A: Sunteti doctor in teatrologie, autoarea a cinci carti de specialitate, critic, obtineti multe finantari pentru proiecte bune, iar luna trecuta ati fost aleasa si secretar general al AICT (Asociatia Internationala a Criticilor de Teatru). Ce mai planuiti?
O. C.: Doctoratul era planuit de mine. Restul nu erau. :)