interviu
stats
books-express.ro

Oamenii fericiți citesc și beau cafea. Preafericiții fac și teatru

Cezara Fantu este născută de Crăciun, iubește frigul și iarna, pentru că atunci spune ea „ronțăi povești de pe acoperișurile caselor și oamenii sunt mai calzi”. Este cea mai tânără actriță angajată de curând la Ateneul din Iași. O sensibilă incurabilă, compune poezii, iubește Parisul, citește prin gări, prin parcuri sau pe malul mării. Este un mic „Flâneur”, se plimbă în locuri necunoscute fără vreun scop anume (are în buzunar tot timpul  „Guide to Getting Lost”) și locuiește într-o casă complet desprinsă de realitate. Mobilă care visează, parfumuri, taine, încuietori, poeme, flori...un mic laborator de creație, care poate fi considerat după spusele actriței „o cameră de la Haward în care pot studia ore întregi, ori un atelier în care dacă îmi iau o mașină de scris, o țigară în colțul gurii și mă plimb în susul și-n josul camerei sunt ca Hemingway în prima lui mansardă, dacă îi pun draperii și un pian sunt într-o odaie din Cehov. Am un pat ca al Reginei Victoria, o terasă franțuzească și vecini drăguți, artiști”. Mereu viața îi oferă schimbări, iar ea le acceptă din prima cu zâmbet, o ceașca de cafea sau de ceai...

Lavinia Lazăr: Ai terminat studiile la specializarea Arta Actorului din cadrul Universității de Arte „George Enescu” Iași la clasa prof. univ.dr. Emil Coșeru și la lect. univ. dr. Tatiana Ionesi, iar masterul Artele spectacolului, la clasa conf. univ. dr. Octavian Jighirgiu. Cât de greu este să pătrunzi în această lume?

Cezara Fantu: Mi-a fost ușor, pur și simplu s-a întâmplat. S-au întâmplat foarte multe lucruri fără să mă aștept. Am bâjbâit, am crezut, am râs, n-am făcut economii cu sentimentele, am tot deschis uși ca-n Castelul lui Barbă-Albastră. Încă nu am ajuns la ultima. Dar, am fost curioasă, foarte curioasă, și am făcut doar ce mi-a plăcut. Mi-am construit castele în aer și acum construiesc fundația sub ele. Este o normalitate, un mod de a trăi zi de zi. Mi-am dat seama că doar așa pot schimba lumea, schimbându-mi lumea mea. Chiar dacă asta m-a făcut de foarte multe ori să fiu idealistă și să proiectez că am tendința de a confunda realul cu idealul, n-a fost decât o protecție pentru mine care m-a ferit de realitea brută. Sfintele mele mărunțișuri cotidiene mă umplu în fiecare zi cu emoții, cu sentimente care mă fac foarte fericită. Deci, așa sunt eu, și ca actor și ca om.

L.L.: Referindu-ne la tinerii actori români care fac parte din aceeași generație cu tine,  crezi că se poate vorbi de un „nou val” în teatrul românesc?

C.F.: Cred că teatrul propune în continuare un fel de „meditație socială asupra ta, asupra condiției tale de om, asupra întâmplărilor din timpurile noastre, care te ating cel mai mult”. Suntem toți preocupați de cunoaștere și de schimbare, de înțelegere. Cred că „noul val” se ridică peste „vechiul val”, din când în când izbindu-se de o stâncă, născându-se mereu un alt val. Valurile cele mai mari sunt când marea e agitată. Eu cred că abia de o vreme a început să bată vântul și începe ușor, ușor să devină intens în teatrul românesc, cu freamătul acela specific, cu mirosul acela specific, cu zgomotul acela specific.

L.L.: Dacă analizez unele spectacole în care ai jucat „Cerere în căsătorie”, „Steaua fără nume”, „Opt femei”, „Barbăalbastră- speranța femeilor”, ai avut roluri care ți-au permis să te (re)descoperi. Tu unde ți-ai plasa rolurile?

C.F.: Le am în sertare. Eu am sertare și în cap și în inimă (glumesc) dar să știi că sunt groaznic de dezordonată (nu glumesc). Dar, așa e, am descoperit, am uitat, am găsit, am pierdut. Am învățat din nou să merg, să văd și să vorbesc prin teatru. Toate au dus la momentul lor la o o analiză. Mai bine spus la o autoanaliză și au schimbat câte ceva în mine și în viața mea. Cel mai important? Am descoperit drumul de la informație la inspirație, și de la inspirație la informație. A fost osmoză vie.

L.L.: Apropo de osmoză, de curând ești angajată la Ateneul din Iași. Cum simți echipa?

C.F.: Mică, frumoasă, energică, vie, unită și diferită, cu care poți hoinări nestingherit cu creativitatea în buzunar. Oameni pasionați, care nu sunt opaci și ermetic închiși. Ne jucăm mult, râdem, construim. Îmi place. Chiar îmi place.

    L.L.: Zi-mi un moment nostim din ultimele repetiții...

 C.F.:  Acum câteva zile mi-am spart buza. Personajul meu sărută un alt personaj - îmi fac vânt și   sar pe o canapea, și, pentru că nu am estimat bine distanța, l-am sărutat de am amețit. Am rămas cu „buza umflată”...

L.L.: Care a fost cel mai dificil rol pe care l-ai avut până acum?

C.F.: Oarba din Barbăalbastră- speranța femeilor- spectacolul de disertație. M-am „pierdut” foarte tare în text și m-am pierdut în a înțelege cine-i oarba de fapt. Ea avea două direcții și trebuia să mă gândesc, îmi trebuia mult mai mult timp. Și mergând la Asociația Nevăzătorilor din Iași, să mă documentez un pic vis-à-vis de cum merg ei, cum miros, cum simt ei lumea, am primit o palmă zdravănă și câteva lecții despre voință și curaj, despre bucurie, conexiune, bunătate și compasiune. Atunci cred că nu puteam să le cuprind cu mintea. Rămân ca o pisică blocată în fața farurilor, de fiecare dată când îmi amintesc de asta. Nu știu de ce, nu puteam să repet, pur și simplu.

L.L.: Ai avut parte și de spectacole experiment sau laborator „Cu ochii închiși” și „Poziția misionarului”.  Dorești să se repete asemenea experiențe?

C.F.: Oh, sigur că da. Mie îmi place ideea de teatru- experiment. Poziția misionarului? Să cauți tu o temă, să scrii tu un text cu niște oameni și să și jucați și să și descoperiți mai ales plecând de la o propunere, de la o temă socială, ce ne „roade”, e fantastic. Țin foarte mult la genul acesta de spectacole pentru că acolo, cred eu, apare „bucuria recunoașterii” și acolo ai forța- ca actor- să pășești în adâncul spectatorului, în esența lui, și poți să-l faci să scoată la suprafață o idee, o emoție, un sentiment „o dată cu care devine mai profundă cunoașterea de sine și, prin aceasta, familiaritatea cu lumea”. Practic, să-i amintească de identitatea lui. O identitate profundă, departe de carcasa lui- trup, de buletinul lui, de arborele genealogic și de ceea ce e el zi cu zi, într-o unitate adâncă, atât de adâncă precum fundul mării, unde doar ea știe ce ascunde și unde n-a călcat picior de om.

 

L.L.: Ai fost și librar. De când a apărut dragostea pentru cărți?

C.F.: Librar am ajuns pentru că iubesc poveștile. Și librăria mi-a dat multe povești; chiar mi-e dor de ea. Și eu am complexul impostorului, cu cât citesc mai mult, cu atât știu că știu mai puține. Mark Twain spunea că „dacă singura unealtă pe care o ai e un ciocan, toate problemele tale vor fi cuie”. Eu am încercat să am o șurubelniță să mai strâng lucrurile sau să le mai slăbesc, o ruletă să le mai măsor, un briceag să le mai ascut. Uite-așa jefuiesc scriitori. Literă cu literă. Silabă cu silabă. Cană cu cană. Nu știu exact de când, dar știu că începusem să citesc ca o apucată tot ce-mi cădea în mână fără să am o direcție.

Într-o noapte am descoperit esența zborului și am vrut să fiu un Pescăruș, ca cel a lui Richard Bach, am descoperit Bucuria vieții și am început să caut lumina cu Van Gogh, am descoperit Albatrosul Baudelairian, un pic din piscurile pe care s-au cocoțat sculptorii greci, muzicienii germani și romancierii francezi, în alta am înghețat în miros de mesteacăn cu Copila de zăpadă. M-am plimbat pe străzile Barcelonei în Umbra Vântului, am ascultat Beatles, Rolling Stone, Bill Evans cu Murakami, am pariat pe finalurile lui Schmitt, am râs cu David Lodge, am început o Viață nouă cu Pamuk, am căutat Estetica frumosului și a urâtului, m-am întrebat ca Dali: „Cum poate trăi cineva fără o Cezara Fantu?” (chicotesc). Am încercat să-mi construiesc o Citadelă după modelul lui Antoine de Saint-Exupéry, am avut Rațiune și simțire, Mândrie și prejudecată, am fost Departe de lumea dezlănțuită, am trăit Minunata lume nouă, mi-am văzut eurile destrămându-se cu Sylvia Plath, am jucat Șotron cu Cortazar, am primit un pic din jurnalul lumii de la Papini, am devenit mai relaxată discutând cu Simone de Beauvoir, m-am întâlnit în Viena cu Jung, Freud și Nietzsche prin Yalom cu care am spus și Minciuni pe canapea,  am înțeles un pic din cum merg lucrurile în lumea asta cu Saramago, am făcut Școala vieții lui Alain de Botton și am căutat Pierdutul Paradis. Astea-s doar câteva nopți. În facultate ziua mai completam cu un pic din Istoria Teatrului...Plus zecile de ore „filosofice” cu Bianca Ioan, după matinalul de la Radio Iași, mai ales despre Noica și Platon.

Și am o soră „enciclopedie” alături de care acum dezbat despre Art and Ides, Media, Work, Culture and Society, The Enlightenment, The Sociological Imagination, Popular film, literature and television: a psychoanalytic approach (Freud and Jung), pentru că studiază Liberal Arts și pentru că e o gură de aer; mă provoacă și mă inspiră. Și nu-mi mai tace gura...

 

L.L.: Călătorești mult. Ce lucruri nu-ți lipsesc din valiză?

C.F.: Nu călătoresc atât de mult cât aș vrea; călătoresc cât îmi permit timpul și banii. Îmi plac locurile frumoase cu oameni frumoși. Îmi plac orașele-muzeu. Un loc în care atunci când merg să mă împiedic și să dau cu capul într-un stâlp pentru că mă minunez de un acoperiș sau de o fereastră. Nu-mi lipsește o carte de drum, foi și un creion, ceva de fotografiat pentru că-s obsedată de uși, pliante, eșarfe și rochii, parfumul, căci îmi plac mirosurile și le asociez cu locul și cineva pe care să-l țin de mână și să-l alerg pe străduțe, prin muzee și prin cafenele.

L.L.: Călătorim în jurul cuvintelor. Știu că Parisul te obsedează, boemia de acolo te inspiră?

C.F.: Eu am des câte un Midnight in Paris. Mă prăpădesc după Belle Époque, dar aș rămâne în anii `20. Mi-am pierdut ultimii ani în cafenele franțuzești cu Hemingway, Fitzgerald, Gertrude Stein, Picasso, Dali, T.S. Elliot. Dar Parisul nu are sfârșit. „Oriunde aș merge, oriunde aș călători, Parisul e o sărbătoare care mă însoțește”. Ohh, ne me quitte pas...

Până una alta am Iașul, care mi-e drag. Am și aici băncuțe cu felinare, cafenele cosy cu muzică bună, un BCU cu bibliotecari drăguți, străduțe cu copaci, teatru și anticariate. Mi-am construit propria lume. Uneori e bine „dacă auzi un tropăit în spatele tău, să fii absolut sigur că e o zebră”. Am primit de curând, în dar, cartea lui Martin-Lugand- Oamenii fericiți citesc și beau cafea. Preafericiții fac și teatru!

 

*Interviu realizat de Lavinia Lazăr, studentă în anul al III-lea la specializarea Teatrologie și jurnalism teatral.

Articol scris de Guest writer | Mie, 16/11/2016 - 13:44
Etichete:
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului guestwriter