In memoriam Ioan Dan Niculescu

Și aici nu e vorba de faptul că, în doar 5 zile (ideea apăruse în sâmbăta dinaintea festivalului botezat rocanotherworld, după numele de alint cu care o parte dintre cunoscuți îl strigau pe Ionuț, „Roca”) o mână de oameni a reușit să organizeze un eveniment mult mai bine pus la punct și cu un impact superior altora pregătite din timp și finanțate din munți de bani publici, cu trupe precum Alternosfera, byron, Firma, Fine It's Pink sau Showberry. Nu e vorba nici de faptul că, fără afișe, spoturi TV și altă publicitate decât evenimentul creat pe Facebook, peste 2000 de oameni au venit într-o locație anunțată cu doar o zi înainte, s-au comportat exemplar și nu au plecat fără să arunce în pubele ambalajele băuturilor și  alimentelor consumate.

E vorba de impactul pe care Ioan Dan Niculescu l-a avut asupra unei părți a Iașului pe care o apreciem, îi cunoaștem rezultatele ca o sumă de eforturi individuale, dar pe care rar o vedem împreună. Iar poate unul dintre cele mai importante lucruri pe care Ionuț/ Roca a reușit să-l facă atât timp cât a trăit a fost să aducă împreună oameni diverși, de multe ori personalități puternice, cu orgolii pe măsură, lăsate deoparte sau conciliate de șarmul unui amfitrion desăvărșit, un om a cărui ușă era mereu deschisă pentru cei care îi căutau compania, creativitatea, talentul de povestitor sau, să nu ne fie teamă de cuvinte, pur și simplu căutau un role model.

Aici nu pot să mă mai eschivez așa cum am făcut joi când Marius, liderul și sufletul echipei de organizare, mi-a propus să urc pe scenă și să spun ceva despre Ionuț. Ceva care să fi dezvăluit și celor care nu l-au cunoscut ce om minunat a fost. Ori cum pot să urc în fața a două mii de oameni și să încerc să rezum în 2-3 minute viața unui om despre care poți să scrii un roman, un om pe care-l cunosc de când eram mic și alături de care am petrecut atâtea zile cu adevărat speciale și atâtea nopți de care îmi voi aduce aminte cât am să trăiesc? Cum pot alege, așa cum mi s-a cerut, o întâmplare relevantă, când momentele cele mai speciale sunt de o intimitate pe care n-aș îndrăzni să o profanez, expunând-o stângaci, emoționat, strivit de povara de a nu putea să mă ridic la înălțimea momentului?

Ioan Dan Niculescu nu a fost genul de om pe care să-l poți descrie folosind etichete: avea o personalitate complexă, în continuă evoluție, având capacitatea de a-i surprinde și pe cei mai apropiați. Citea mult, selectiv, avid de cunoaștere, cu toate că mereu se plângea că nu îi ajunge timpul. Dar avea mereu timp să stea de vorbă până se descărca telefonul cu prietenii cu care nu mai apuca să se vadă din cauza proiectelor din ce în ce mai complexe în care era implicat. Departe de a fi un om organizat, îi plăcea să-și organizeze viața în așa fel încât să aibă cu ce să-și aline dilemele existențiale, întrebările grele, fără răspunsuri general valabile, pe care fiecare om conștient de propria valoare și le pune la un moment dat.

De aceea poate, după ce și-a învins reticența dată de plăcuta rutină pe care și-a construit-o în jurul frumoasei case în care locuia și unde-și aștepta prietenii, fie că veneau de la un etaj mai sus sau de la un continent depărtare, a început să călătorească frenetic. Și-a împins constant limitele, reconfigurându-și viața în așa fel încât să poată satisface dorința de a profita la maximum de timpul său pe care, într-o premoniție sumbră (vezi talk-ul de la TEDx Chișinău), l-a perceput ca fiind din ce în ce mai limitat.

N-a ținut nimic doar pentru el: și-a deschis casa și inima; a împărtășit mereu imagini și stări de spirit din țările vizitate sau farmecul unor întâlniri care-i marcau viața pe un blog pe care-l denumise, sintetizând percepția sa asupra timpului, Imediat durează. (N-am să uit cu câtă încântare mi-a arătat descoperirea pe care o făcuse că și în Thailanda exista un concept oarecum similar, de rubber time, un timp flexibil cu care toți cei care-l apreciam ne obișnuiserăm, iar cei cu care lucra învățaseră să-l respecte.) Mai mult, a reușit să aducă și o parte din savoarea tărâmurilor care-l fermecaseră, în edițiile Hiduse sau Aztece ale muștarului creat după o rețetă îndelung testată de el sau în sosul botezat, cu ironia care s-a transformat într-o marcă înregistrată, iute de „Doamne ferește”.

A fost cel mai mare iubitor de animale pe care l-am cunoscut: casa sa era un fel de adăpost temporar, un punct de prim-ajutor pentru pisici sau căței abandonați, loviți, bolnavi. Se folosea din nou de farmecul său pentru a găsi un cămin pentru toate aceste suflete și, când am constatat amar, probabil ca mulți alții până atunci, că prin eforturi individuale nu va reuși niciodată să rezolve o problemă atât de largă, a creat un eveniment care strânge în fiecare an fonduri și mâncare pentru animalele de la un adăpost din afară Iașului, „Ai cumva o păturică?”.

Un mare pasionat de muzică, a ajuns să creeze un brand și în rândul tinerilor ieșeni. Nu cu trupa în care a cântat în liceu, ci cu evenimentul „Rock Nights”, seara rock care a marcat miercurile a sute de oameni, care ajunseseră să-l urmeze indiferent de locul unde le propunea următoarea întâlnire. Într-o societate din ce în ce mai marcată de consum facil, lipsă de valori și repere, și-a folosit relațiile de prietenie și a luptat pentru o seară în care să țină aprinsă flacăra muzicii care i-a marcat tinerețea și a fost soundtrack-ul prea scurtei sale vieți.

Și-a trăit visul de a se împrieteni și a-l găzdui pe Duncan Patterson, fost membru al trupei britanice Anathema, una dintre „muzicile” la care se întorcea mereu. Iar, cu puțin înainte de finalul vieții, l-a cunoscut și pe tizul său Roca, vocalistul trupei sale românești preferate, Firma, căruia i-a dăruit un CD cu un concert unplugged pe care membrii formației îl considerau demult pierdut, dar pe care Ionuț îl păstrase alături de favoritele sale: DVD-urile cu concerte Pink Floyd, Depeche Mode sau the Cure. (Apropo, piesa lui preferata de la Firma era Pe marginea prăpastiei).

N-am reușit decât să enumăr o mică parte dintre lucrurile care-mi vin în minte când mă gândesc la Ionuț și pe care aș putea să le împărtășesc cu cei care nu l-au cunoscut. Cel mai bine ar fi, atunci când cineva vă întreabă cine a fost Ioan Dan Niculescu, să le arătați imaginile de joi, 23 iunie 2016 (găsiți niște albume foto aici, aici, aici și aici, sau căutați #rocanotherworld). Așa cum mi-a spus Roca, vocalul trupei Firma, împresionat de sutele de lampioane lansate la miezul nopții, acompaniate de proiecțiile unor fotografii care-l înfățișau pe Ionuț: „Ce s-a întâmplat în seara aceasta e un moment magic, care-mi spune foarte multe despre acest om, pe care l-am cunoscut mult prea puțin. Când eram pe scenă am simtit energia, starea de spirit extraordinară a celor care veniseră acolo pentru el.”

P.S. Când încheiam acest articol, tocmai am văzut pe grupul celor care au organizat festivalul că a fost deja confirmat primul sponsor pentru ediția de anul viitor. Haideți să ne amintim de Ioan Dan Niculescu și ca de omul care din motive independente de el nu a putut lucra pentru ambițiile Iașului de a fi capitală culturală, dar care a reușit să strângă pe acei oameni din comunitate care nu depind de sistemul de care fugea câteva luni pe an și a dat naștere celui mai important festival de muzică din România. Pare greu de transformat visul ăsta în realitate? El n-ar fi fost de acord cu asta, ci s-ar fi apucat să pună oameni împreună pentru a-l realiza.

Update: Dacă aveți amintiri sau imagini cu Ioan Dan Niculescu, sunteți invitați să le trimiteți la roca@argomedia.ro pentru a a apărea pe site-ul www.imediatdureaza.com