Lucian Dan Teodorovici, un scriitor despre naratorul sau

"E chiar romanul intitulat Celelalte povesti de dragoste"

AltIasi: Cat mai e pana apar "Celelalte povesti de dragoste"?

Lucian Dan Teodorovici: Nu mai e prea mult timp. Cartea e sub tipar, o sa apara undeva pe la mijlocul lui februarie.

A: "Celelalte povesti..." scot cumva la iveala ceva dintr-un viitor roman?

L. D. T.: Raspunsul direct e asta: nu numai ca nu scot la iveala un viitor roman, dar, dimpotriva, povestirile din volum ascund un roman. Si nu unul viitor, ci chiar romanul intitulat "Celelalte povesti de dragoste". Suna destul de ambiguu, nu? Hai sa dezambiguizam putin lucrurile: cele unsprezece texte ale volumului functioneaza, intr-adevar, ca proze de sine-statatoare. Insa ele au aceleasi personaje, iar mesajul trece dintr-una in alta, construind o tema mare, a intregii carti. Si nu numai mesajul, ele sunt interconectate prin suficiente elemente care duc povestea mai departe. Fiecare proza devine, astfel, un fragment de roman, o secventa care imbogateste personajele si construieste intregul. Se va intelege si din carte principiul abordarii: naratorul meu vorbeste, la un moment dat, despre sinapse, despre mesageri chimici. Si mie-mi place ca naratorul meu s-a priceput sa dea sugestia asta despre modul in care e construita intreaga naratiune. Ma rog. Complic putin lucrurile acum. 

Pe scurt insa, daca acest volum va fi citit ca un roman, caci eu asa l-am scris, e foarte bine. Daca insa se va considera ca e un volum de povestiri, e bine si-asa. Importante sunt tema volumului, mesajul si, mai ales, modul in care am reusit sau n-am reusit sa-l transmit pe-acesta din urma.

A: Ratarea dragostei e o obsesie literara sau alta e, de fapt, tema reala?

L. D. T.: In volumul asta, da, tema e ratarea dragostei, mai exact ratarea indragostirii, pentru ca, o sa vezi, naratorul ala al meu, pe care-l laudam mai mai sus pentru inteligenta lui:), se apuca si face o distinctie clara intre iubire si indragostire. Dar nu e o obsesie literara pentru mine. De fapt, nici nu mai apare in vreo carte a mea la modul asta pregnant. Poate insa, desi risc sa devin obositor spunand-o, ratarea, in general, e o obsesie literara in ce ma priveste. Dar n-as vrea sa se inteleaga ca eu scriu numai despre ratare. Scriu despre lucrurile care ma bantuie la un moment dat. Si, daca gasesc o formula pentru a le prinde intr-o schema literara, ma straduiesc sa fac in asa fel incat sa-i bantuie si pe altii, pe parcursul lecturii vreunei carti scrise de mine.

"E un tip ok naratorul asta al meu"

A: Si naratorul asta al tau cum arata, ce gandeste, cand mananca? Ce alte tulburari mai are?

L. D. T.: Ah, te-am facut deja curioasa in privinta naratorului! Deci strategia mea functioneaza... Ce gandeste nu deconspir. O sa-i citesti gandurile in carte, pentru ca a avut obiceiul asta (prost sau bun - ramane de vazut) de a se lasa citit direct sau printre randuri in "Celelalte povesti de dragoste". Iti garantez ca o sa te crucesti uneori de gandurile lui, o sa te si enervezi putin pe el, dar am senzatia ca, din cand in cand, iti va si placea ceea ce spune/face/cugeta. Cat priveste mancarea... Sincer sa fiu, nu-mi mai amintesc daca mananca sau nu de-a lungul naratiunii. E permanent in cautarea indragostirii, or, iti dai seama, un om in situatia asta nu prea sta cu gandul la mancare. Oricum, e un tip ok naratorul asta al meu, sper sa aiba viata lunga, pentru ca ne-am imprietenit destul de bine cat timp am scris cartea asta.

A: Mi se pare mie sau si formula "Dan Lungu, Florin Lazarescu si Lucian Dan Teodorovici" e tot un fel de obsesie a criticilor, analistilor literari? Tot timpul la comun, cei 3 aparatori ai prozei iesene?

L. D. T.: Din pacate, nu ti se pare. Si din fericire totodata, nu ti se pare. Am zis insa mai intai din pacate, pentru ca, uneori, am senzatia ca unele cronici care se scriu la cartile noastre sunt teribil de asemanatoare. Adica ne cam baga in aceeasi oala unii critici, pe criteriul orasului in care locuim, de parca Iasul ar avea un efect uniformizator. Si nu e corect nici pentru Dan, nici pentru Florin, nici pentru mine. Asta intrucat scriem diferit, foarte diferit chiar, avem alte teme, alte preocupari, alt tip de abordare a scriiturii. Cateodata mi se pare incredibil ca se face asocierea asta din punct de vedere literar, iar noi chiar discutam despre ea, amuzandu-ne. 

Sa-ti dau un exemplu: eu si Florin am aflat la un moment dat dintr-o cronica, a unui critic bine cotat, ca romanele "Circul nostru va prezinta", scris de mine, si "Trimisul nostru special", scris de el, ar avea o groaza de trimiteri intertextuale unul spre celalalt, ca adica am incercat noi sa ne transmitem personaje, teme, chestii, trestii. Nu-i o idee rea, pana la urma, ba chiar recunosc ca face sau facea parte din planurile noastre de viitor, numai ca, raportandu-ne la cele doua romane, e complet neadevarata. Nu stiu ce-a gasit comun acel critic, pentru ca noi ne-am straduit dup-aia, intr-o sedinta de lectura comuna la mine acasa, sa gasim legaturi - si pe cuvant ca n-am dat de ele. Dar, daca tot s-a spus asta, ne-am gandit bine si am facut o emisiune radiofonica, la Radio Iasi, pe care am intitulat-o, legand titlurile celor doua romane si transformandu-l in unul singur, "Circul nostru special". Daca n-am facut un roman comun, macar o emisiune comuna sa ne iasa, nu? Si a iesit vreme de-un an.

Spuneam apoi ca exista si un aspect fericit al legaturii asteia care se face intre noi trei. Asta tine in primul rand de faptul ca suntem foarte buni prieteni. Iar in al doilea rand, e imbucuratoare imaginea asta comuna deoarece ea transmite totusi semnalul ca lucrurile se pot face, intr-o anume masura, si din alte locuri ale tarii decat la Bucuresti. Suna putin orgolios, dar din cand in cand imi mai permit si-un strop de orgoliu.

"Ego.Proza e un proiect viu"

A: Dar cu radioul ce s-a intamplat, o indragostire ratata cumva?

L. D. T.: Daca o ducem pe planul asta, al indragostirii, e o poveste vesela si trista totodata. Iti poti imagina cum e sa ratezi o-mplinire a indragostirii din lipsa de timp? Ce banal, ce melodrama ieftina... Experienta la radio e una de care te poti, intr-adevar, indragosti. Eu am facut-o. Numai ca indragostirea asta a mea se desfasura in weekend-uri. Patru ore sambata, patru duminica in direct. Si asta in fiecare saptamana. Ei, la ritmul asta, dupa ce ai muncit in toate zilele pe care lumea le numeste lucratoare, e foarte dificil sa rezisti. Omul mai are nevoie si de odihna, iar afirmatia asta, oricat de banal ar suna, incepe sa te doara cand vezi ca nu o poti pune in practica.

Mi-ar placea enorm sa mai fac radio, asta-i o experienta pe care vreau s-o repet oricand, insa in alte conditii. Pentru ca in anul in care am avut emisiunea, adica anul trecut, am avut si-un soi de revelatie cu privire la cat de importante sunt in viata omului weekend-urile. Deci n-a fost o indragostire ratata. Mai degraba o iubire imposibila.

A: Lasand la o parte obsesiile, ce se mai aude de viata literara ieseana? "Ego. Proza" a revitalizat proza contemporana romaneasca, e o reusita. Dar... what's next?

L. D. T.: Greu de raspuns. Colectia "Ego. Proza" de la Editura Polirom a fost si este un proiect care s-a impus prin valoarea sa. Pana in 2004, desi scriitori buni aparusera, nu prea existau edituri importante care sa-i publice si sa-i sustina intr-un program coerent. Asta a reusit, spre marea noastra bucurie, "Ego. Proza". Dar sa nu uit si de sora ei mai mare, "Fiction Ltd.", colectie in care au aparut si apar scriitori care, la momentul debutului colectiei "Ego. Proza", aveau deja un nume important. Pe de alta parte, hai sa privim colectiile astea ca pe-un organism viu: ele se dezvolta, au crescut in ultima vreme frumos, au inceput sa fie interesante si pentru editori straini, care au cumparat multe copyrighturi - cred ca pana acum peste 60 de titluri din cele doua colectii au ajuns sa fie traduse in intreaga lume.

Deci asta urmeaza: sa ramanem interesanti, sa devenim si mai interesanti atat pentru publicul romanesc, cat si pentru cel din afara Romaniei. Proiectul e viu, continua. Deocamdata nu se simte nevoia trecerii spre alt proiect. Golul a fost umplut, scriitorii au unde publica, numai sa dea carti bune, iar editorii straini ne acorda o tot mai mare importanta. Daca o sa se simta nevoia de altceva, candva, atunci probabil o sa facem altceva...

"Nu ma prinde memorialistica"

A: Ai avut un blog pe care l-ai lasat in paragina o vreme. Pe noul site ai multe stiri, dar putine insemnari de blog. Nu te prinde genul memorialistic?

L. D. T.: E buna intrebarea, pentru ca exact asta e explicatia: nu, nu ma prinde memorialistica. M-am apucat de acel blog mai ales la sfaturile unor prieteni, ba chiar in urma reprosurilor lor: ca tocmai eu nu-mi dau seama cat de bine e sa te promovezi cu un blog, ce important e sa-l tii etc. etc.? Si-am zis: hai sa ma promovez :). M-am apucat sa scriu la el, dar pe masura ce a trecut timpul mi s-a parut ca devin tot mai putin inspirat. Ce sa mai spun despre mine? Pana la urma, n-am o viata chiar deosebit de spectaculoasa, iar ideile (la alea bune ma refer) care-mi vin prefer sa le folosesc in cartile mele. Deci nu i-am mai vazut rostul. Cat timp am fost entuziasmat de comunicarea asta directa cu oamenii, cat timp am avut impresia ca am ce sa le spun, a fost bine. Pe urma, m-am trezit ca sunt plictisitor, asa mi s-a parut. Si m-am gandit ca n-are rost sa continui sa fiu plictisitor doar de dragul autopromovarii.

Iti spun sincer: am citit, citesc numeroase bloguri, cei care le scriu chiar au motive s-o faca, pentru ca se simt in largul lor acolo. Eu nu m-am mai simtit la un moment dat. Si mi se parea ca "activitatea" mea de blogger e cu muuuuuuult sub cea de scriitor. Acum, nu pot spune cu siguranta ca n-o sa reiau scrierea la un blog. Deocamdata insa nu sunt foarte atras de idee.

Cu site-ul e altceva insa. Pe-acela chiar il consider necesar nu atat pentru promovarea mea, cat pentru a structura cumva informatiile despre mine si pentru a le folosi atunci cand e nevoie. Iti spuneam in dialogul nostru dinaintea interviului ca sunt un tip comod. Ei, site-ul ma ajuta sa fiu si mai comod: cand mi se cere ceva, vreun fragment de text, vreo informatie despre mine, nu mai trebuie sa innebunesc cautand prin fisierele calculatorului meu, care-s foarte multe. Apelez la site sau trimit omul care vrea acele informatii catre site. Si e foarte ok asa. De asta si sectiunea aceea de "Stiri", fireste. Acolo e tot un fel de blog, numai ca voi posta doar atunci cand chiar cred ca merita sa spun cate ceva din ce mi se intampla.

"O sa vreau in continuare sa scriu o poveste grozava pentru copii"

A: Ai putea sa scrii altfel decat din pasiune?

L. D. T.: Da. Stiu, nu suna bine pentru un scriitor sa spuna asta, dar adevarul e ca da, as putea, pot, am facut-o. Pana la urma, nu cred ca-i o rusine asta. Exclusiv din pasiune scriu literatura. In rest, tin o rubrica saptamanala la "Suplimentul de cultura", iar asta, desi se va supara George Onofrei, redactorul-sef, as minti spunand ca e permanent scrisa din pasiune. Cred ca si alti publicisti ar minti spunand asa ceva. Uneori imi scriu textul cu o senzatie apropiata pasiunii, in sensul ca sunt lucruri pe care simt ca trebuie sa le spun. Alteori ma joc si ma simt bine jucandu-ma.

Se intampla insa cateodata sa scriu fara nici un chef, dar sunt obligat s-o fac, pentru ca deadline-ul bate la usa. Cam asta cred ca ar putea spune toti cei care scriu la ziar. Apoi: am scris, impreuna cu Florin Lazarescu, o groaza de scenarii pentru emisiunea "Animat Planet Show". Multe dintre acele scenarii au fost scrise tot cu o senzatie apropiata de pasiune: ma intalneam cu Florin si, vreme de cateva ore (bune), scriam si ne distram copios. Dar ni s-a intamplat sa scriem unele pentru ca trebuia sa le trimitem la o anumita data, la o anumita ora. Si atunci strangeam din dinti si scriam.

Cam asa sta treaba cu pasiunea. Se intampla ca deadline-urile s-o sugrume uneori. Si mai apar situatii, destul de multe, in care nu scrii din pasiune, ci pentru ca ti s-a dus, intr-o anumita masura, buhul ca esti capabil sa scrii un text. Imi convine pe de-o parte situatia. Pe de alta parte insa, recunosc ca-i admir pe acei foarte putini scriitori care si-au facut un fel de datorie personala din a scrie doar din pasiune.

A: Vroiai mai demult sa scrii o poveste grozava pentru copii...

L. D. T.: O sa vreau in continuare sa scriu o poveste grozava pentru copii. Uite, acum un an am creionat un proiect: o antologie de basme scrise de cei mai importanti scriitori romani contemporani. S-au adunat cateva texte, chiar foarte bune, insa nu suficiente pentru a reusi sa scoatem deja acea antologie pe piata. Si mi-am dat seama cat de greu e pentru un scriitor sa scrie asa ceva. Antologia se contureaza, acolo voi avea si eu o poveste, sper sa apara pana la finele anului in curs, dar concluzia ramane: nici o alta idee n-a prins cheag atat de greu.

E foarte dificil sa treci, ca scriitor, in acel registru, e foarte dificil sa-i intelegi pe copii, desi s-ar zice ca-i simplu, pentru ca ai trecut si tu prin experienta copilariei. Ei, nu-i chiar asa. Copilaria cred ca-i varsta care sufera cele mai puternice transformari prin relatie cu transformarile din societate. Nu stiu cat se poate vorbi de o prapastie intre generatiile mature de-acum si cele de-acum 20-30 de ani. Dar e cert ca sunt niste diferente uriase intre copilul care am fost eu si copiii mei, de exemplu. Diferente pe care le accept intru totul, de asta reusesc sa fiu si prieten cu copiii mei. Dar, acceptandu-le, nu inseamna ca le si inteleg in totalitate. Si totusi, repet ca mi-as dori enorm sa gasesc candva cheia aceea care sa-mi ofere posibilitatea sa scriu o poveste grozava pentru copii.