Laura Bilic, laureata Galei Tanarului Actor HOP

A:. Iti mai amintesti momentul in care ti-ai spus: “vreau sa fiu actrita”?

L.B.: Cred ca prin clasa a VIII-a am vrut sa dau la teatru, am vazut Visul unei nopti de vara si atunci am simtit ca asta vreau sa fac. Se pare ca a III-a incercare e cu noroc pentru mine, pentru ca am dat examen de admitere la Mures si acolo am intrat la taxa, apoi am fost la Bucuresti in acelasi an si am picat, iar in cele din urma am venit la Iasi, unde am intrat fara probleme. Exact asa si la Hop, in al treilea an in care am participat am reusit sa castig.

“Cand primesc un rol, as vrea sa primesc altceva, vreau ceva ce n-am.”

A.: De-a lungul timpului, ai jucat in diverse roluri care ti-au cristalizat viziunea despre teatru si perspectiva asupra realitatii imediate. Spune-mi un rol in care te-ai simtit cel mai confortabil.

L.B.: Toate mi-au placut, am cateva piese extrem de dragi mie si cateva roluri in Cum se face, in regia lui Octavian Jighirgiu. Poate si atmosfera de la spectacole era superba, pentru ca jucam cu toti colegii mei. Nu pot sa fac deosebiri intre roluri. Stiu unul care nu mi-a placut deloc, Sonia de la licenta, eram stresata pentru ca eram in ultimul an, a fost o perioada foarte grea si simt ca nu m-am achitat corect fata de rol.

Cred ca ma defineste drama, poate si fizionomia ma ajuta. Ma gandesc la Cehov, ceva grav, desi tocmai de asta mi-ar placea sa joc in comedii (rade). Cand primesc un rol, as vrea sa primesc altceva, vreau ceva ce n-am.

„Pete de cerneala”, rolul castigator

A.: Povesteste-mi despre rolul cu care ai castigat premiul pentru Cea mai buna actrita la Gala Tinarului Actor „HOP“ (Mangalia 1-4 septembrie 2010).

L.B.: Soarta a fost foarte buna cu mine, nu ma asteptam sa castig, pentru ca, asa cum ti-am spus, e al treilea an in care particip – pana acum nici macar n-am reusit sa intru in concurs. Am fost foarte dezamagita, pentru ca ma pregatisem foarte mult.
Textul jucat atunci l-am gasit in biblioteca Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica “I.L.Caragiale” din Bucuresti. Eram cu un prieten, care mi-a spus: “nu, e prea comic, prea usor, trebuie ceva mai profund, mai grav”. M-am pregatit extrem de bine, tocmai de aceea am si trait o mare deziluzie, crezusem ca era un rol bun, pe care il jucasem bine. Anul acesta nu mai aveam asteptari, tocmai pentru a evita dezamagirea.

M-am dus la insistentele unui fost coleg, am luat-o cu pasi foarte mici. Nu m-am gandit nicio clipa ca as putea castiga. La concurs au fost oameni extraordinari, foarte buni, foarte diferiti, veniti din Iasi, Cluj, Bucuresti. Era totul la limita, era o chestiune de subtilitate a juriului. Aproape ca nu se puteau compara momentele jucate.

A.: Care au fost atuurile tale? Cum ai convins?

L.B.: Mi-a placut foarte mult textul din Pete de cerneala, de Michael Frayn, mi l-am asumat ca traire. In spectacol ma bazez pe mine, ma arat doar pe mine, sunt doar eu. Nu ma sprijina nimic, cred ca asta a placut. Celelalte premii au fost acordate in functie de acelasi criteriu, actorii au fost singuri, totul a fost simplu, normalitatea scenica foarte bine controlata. Cred ca asta a convins.

Eu am tradus rolul, initial era un personaj masculin, dar l-am adaptat. A durat cam 13 minute. Juriul era in fata mea, dar eu tot timpul imi pun luminile asa incat sa nu vad nimic. Ma intimideaza audienta, aici era si greu, pentru ca eram doar eu si personajul imaginar, cel care ii ia femeii interviul. Cred ca mi-ar fi fugit ochii, m-ar fi deconcertat.

Cand au anuntat castigatorul, a fost cel mai frumos moment din viata mea. Marius Manole a dat premiul. “Premiul pentru cea mai buna actrita se acorda domnisoarei...”, pauza psihologica, moment in care m-am gandit “ce frumos ar suna Laura Bilic”. Laura Bilic. A fost simultan, in capul meu si pe scena. Abia in momentul in care trebuia sa merg langa el, atunci am realizat ca am castigat. Foarte frumos.

“Firescul civil nu e potrivit pentru scena. Daca am pune unele personaje pe scena, spectatorii ar spune ca e prea mult”

A.: Ce simti inainte de a patrunde pe scena?

L.B.: Am evoluat un pic de cand am terminat facultatea, la inceput aveam o dorinta nebuna sa intru, apoi imi era frica si voiam sa fug, apoi eram doar emotionata, cred ca am avut si indiferenta cateodata. Acum am ajuns la echilibru.

A.: Cum te definesti ca actrita?

L.B.: Incerc intotdeauna sa caut si sa reflectez normalul, in viata de zi cu zi, ma analizez si transpun pe scena exact ceea ce sunt. Normalul si naturalul, nu firescul, e o mica diferenta. Firescul civil nu e potrivit pentru scena.

E o simbioza intre actor si om. Omul vine la teatru ca sa aiba parte de situatii limita, de care el nu are parte zi de zi. Sentimente pe care nu reusim sa le probam, asta traim in teatru. Pe scena ai curaj si ii transmiti spectatorului. Seara e ratata daca nu simti ceva din partea audientei. Toti actorii simt. Toti stiu cum. E o energie pe care o primesti, noi dam publicului, iar el ne da inapoi.

A.: Traiesti mai mult in “spatiul civil”? Te inspira?

L.B.: Traiesc mai mult si mai intens pe scena, tocmai de asta am ales teatrul (rade). Pe scena nu imi este frica de absolut nimic, sunt sigura pe mine, pentru ca in viata de zi cu zi imi este frica. Teatrul e un catalizator de emotii si siguranta. E minunat sa incerci atatea roluri. Ca om, ma ajuta foarte mult, pentru ca am probat personalitati, in timp ce incercam sa inteleg personajele. M-am descoperit in meseria asta.

Imi place sa merg cu tramvaiul, ma uit la oameni, e interesat cateodata. Imi place sa observ, dar daca am pune unele personaje pe scena, spectatorii ar spune ca e prea mult. Asta imi da curaj, pentru ca eu am un  cenzor al meu care functioneaza foarte bine, “ma arunc” si mai mult in teatru, imi dau seama ca viata nu e asa ordonata cum vad eu scena sau cum o vedeam la inceput.

A.: Cum te-a schimbat teatrul? Ca om si ca actor?

L.B.: Eu am sperat sa ma faca mai deschisa, mai indrazneata, dar sunt la fel de rusinoasa ca inainte, nu vorbesc neintrebata niciodata. Ca om nu m-a schimbat.

“Daca nu era teatrul, l-as fi inventat”

A.: Esti preparator la Universitate. Cum iti simti studentii, cum e sa fii cea care ii invata sa fie actori?

L.B.: Modulul pedagogic l-am facut numai de gura mamei, eu n-am vrut neaparat sa fiu profesoara. Nu m-am gandit niciodata ca o sa ajung in postura asta, am emotii de fiecare data cand merg la ore si sunt extrem de obosita dupa ce cursurile se termina. In timpul orelor ma simt extrem de bine, suntem tineri cu totii, ma inteleg foarte bine cu studentii, suntem prieteni. Deja e al treilea an si e din ce in ce mai bine. Incerc sa compenesez, sa ma gandesc ce mi-a lipsit mie in facultate si sa le ofer lor, sa ii inteleg, asa cum poate unii profesori nu m-au inteles pe mine.

Noua generatie de tineri actori este foarte buna, ei au mai mult curaj, sunt mai receptivi si mai energici, sunt mai dedicati teatrului. Singurul aspect mai putin bun e ca sunt foarte multi, 21 de studenti, si nu au toti loc, din pacate.

A.: Daca nu era teatrul?

L.B.: Si la Hop mi-au pus intrebarea asta, aveam cinci intrebari la care trebuia sa raspundem toti. A fost interesant, pentru ca 90% dintre participanti au raspuns “Daca nu era teatru, l-as fi inventat”. Profesoara de romana as fi fost sigur sau in radio as fi lucrat. Desi, pe viitor ma vad tot pe scena.