interviu
stats

Ioan Antoci, viata si film

As fi putut sa umplu interviul de intertitluri, as fi avut cu ce. Ioan Antoci e un vorbitor, dar mai ales un scriitor (e totusi un scenarist, nu-i asa?) din categoria "memorabili" si intr-un anumit moment al editarii interviului aproape tot ce-a raspuns el la intrebari mi se parea demn sa fie evidentiat macar intr-un intertitlu. Nu-i nimic mai placut decat descoperirea unor oameni pasionati ca Ioan Antoci, stiut ca cel care a castigat la Festivalul de Film de la Cannes de anul trecut. Va invit sa-l "stiti" pe scenaristul iesean si altfel.

"Da, am fost si eu la Cannes si nu in vacanta"

 

AltIasi: Ai reusit sa iesi viu si nevatamat din valtoarea pre-Cannes, Cannes si post-Cannes sau inca mai simti agitatia de atunci, de demult?

Ioan Antoci: Intrebarea asta ma pune in dificultate deoarece am ocazia sa pot raspunde in doua maniere total diferite. Una ar fi cea in care as incepe, normal :), de la Adam si Eva si dupa vreo doua pagini as spune ca am uitat intrebarea. Dar cealalta optiune, departe de a fi varianta scurta, e mai aproape de ceea ce am simtit si inca simt cu adevarat. Ma vad exact in rolul personajului din Viata e vis de Calderon de la Barca. Povestea asta m-a urmarit permanent in viata.

Am tot felul de suveniruri de la Cannes. Dintre cele mai semnificative, trofeul primit sta tot timpul undeva pe biblioteca, infasurat intr-o folie de plastic. (Nu stiu ce parere aveti voi, dar eu chiar nu inteleg de unde se naste atata praf.) Dar nici el si nici alte dovezi fizice nu reusesc sa ma faca sa cred, asa ca o convingere, ca eu am fost acolo. Nu vreau sa par ridicol. Si nici sa dramatizez pe o tema data. Dar imposibiltatea mea de a striga ca, DA, am fost si eu la Cannes, si nu in vacanta, vine din faptul ca pe de o parte pentru cei mai multi dintre noi, si mai ales cinefilii, Cannes e o Mecca intangibila, pe de alta parte e firescul pe care il gasesti si acolo, dupa ce ai ajuns sa te plimbi pe Coasta de Azur cu un badge legat de gat, care iti permite sa intri aproape oriunde, sa vezi la doi pasi de tine ditamai legendele cinematografice, sa calci efectiv pe mainile starurilor din toate timpurile, maini pastrate in aleea pavata ce inconjoara Teatrul Lumiere si sa te pierzi pe stradutele curat frantuzesti, pline de cafenele si restaurante care par chiar tres chic, unde roiesc zeci de demoiselles care asteapta sa fie descoperite pentru marele rol visat. Un "firesc" paradoxal si uimitor. La care as vrea sa mai particip. Dar lumea de la Cannes dureaza doar cat esti acolo. Dupa ce pleci, ramane doar un vis.

Am incercat sa aflu de la altii, care vin de ani de zile acolo, care cunosc deja mai toate stradutele, si restaurantele, sper ca nu si toate domnisoarele, daca nu s-au plictisit sau daca nu cumva Cannes-ul si-a stirbit aura de magicland. Cei mai multi mi-au raspuns ca nu. Normal ca tot la fel, cei mai multi vorbeau cu o oarecare detasare ca si cum greu mai pot fi impresionati. Dar asta era doar un reflex la tumultul cu care, ca om nu poti sa lupti. Cannes e un vartej, e un vortex similar celui din Alice si, la fel ca si ea, e nevoie sa stii cine esti cu adevarat si cum sa intelegi ca oamenii fac din Cannes ceea ce este. Restul e istorie... sau tacere.

 

"Ah, bugetul..."

 

A: Vei putea include toate astea intr-un viitor (indepartat) film autobiografic...

I. A.: Chiar am un proiect in lucru care, pe langa fictiunea necesara, se inspira consistent din aceasta experienta. Are si un titlu provizoriu: SuperBstar. Insa e greu sa ma decid daca povestea va fi inspirata din fapte reale sau va fi doar o fictiune cu ceva elemente din propria mea viata. Cu altii imi e mai usor "sa-i ucid" sau "sa-i invii" dupa bunul plac al... "bugetului", cand vine insa vorba de mine, totul se complica. Dar, daca undeva in viitor, povestea mea de viata va fi suficient de interesanta si pentru altii, nu vad ce m-ar impiedica sa scriu un biopic. Ah, stiu, probabil "bugetul".

 

"Ma incurajeaza ca anumite scenarii au asteptat si 3, si 10 ani sa fie produse"

 

A: S-a trecut peste momentul "Cainele japonez" sau mai primesti intrebari despre scenariul castigator si acum?

I. A.: Primesc intrebari si probabil voi mai primi. Nu sunt deranjante atata vreme cat vin din partea unora care nu stiu despre subiect sau atata timp cat eu sunt in stare sa dau un raspuns multumitor si mereu proaspat. Dorinta cea mai mare e sa fiu intrebat, nu foarte departe in timp, despre productie, filmari, premiera sau filmul Cainele japonez.

A: Ce planuiesti sau speri in legatura cu aceasta ecranizare mult dorita?

I. A.: Am planuit sa pot participa creativ la productia filmului. Am descoperit ca nu eu iau decizia asta si deseori scenaristul nici nu participa la filmari sau la editare ori postproductie. Apoi am sperat ca undeva, la vreun festival, apare vreun regizor interesat de scenariu si dispus sa faca filmul. Nu am sperat chiar degeaba. Au fost cativa. Unii romani, un american, unul polonez. Concluzia: inca nu exista un regizor pentru scenariul meu. Din motive obiective sau subiective. Acum nu mai planuiesc si nici nu mai sper nimic. Pana la urma, se pare ca trebuie si putin ... (completati ce doriti). Nu e suficient ca scenariul sa fie bunicel sau sa fi fost premiat. Nu, chiar deloc. Uneori lucrul asta indeparteaza oamenii. Ma "incurajeaza" exemplele de genul ca anumite scenarii au asteptat si 3 pana la 10 ani sa fie produse. Pe de alta parte, daca e sa fiu corect cu toata lumea, nu a trecut decat 1 an si jumatate de cand am scris Cainele japonez. Ori, indiferent de cat buget are, orice film sau facerea lui nu poate sa aiba o istorie mai scurta de 2 ani. Deci, mai sunt sperante.

 

"Sunt un cinefil bulimic si consum multe filme ca sa ma satur"

 

A: I-ai scris scenariul, l-ai regizat, l-ai prelucrat, ai jucat in el. Autor total?

I. A.: Exista un singur proiect care se inscrie ca raspuns la intrebarea asta. "Memoriile unei iubiri". E poate filmul la care tin si voi tine cel mai mult. Din numeroase motive. E primul meu film cu pretentii artistice. E o poveste reala, frumoasa, nemuritoare. E despre viata mea, despre sotia mea si despre mine. Despre noi. Si cu noi. Dar e o exceptie. Si desi nu contest conceptul de autor total, in ce priveste filmul si cinematografia, in general, e greu sa fii autor total. Facerea unui film e un proces care de foarte putine ori poate fi dus la bun sfarsit de un singur om. Dar nu imposibil.

A: Despre "Memoriile unei iubiri" nu stiam si sint destul de sigura ca multi nu stiu. Ce alte scenarii mai ascunzi prin sertare?

I. A.: Exista cateva scurtmetraje. Mai sunt o multime de idei prin sertarele mintale. Si cateodata aceste idei par atat de grozave, atat de originale si inevitabil geniale incat in momentul cand incep sa se intrupeze pe hartie sau pe monitor, forma lor nereusita te sperie, te ingrozeste chiar si nu-ti ramane de facut decat un singur lucru. Sa le mai lasi sa colinde prin sinapse, poate-poate nu vor mai fi asa geniale, dar macar vor arata bine printate.


A: Revenind la Cainele japonez, tot trag de el dupa cum vezi, am citit ca e o adevarata experienta cinematografica. Ce e pentru tine o adevarata experienta cinematografica?

I. A.: Desi sunt un cinefil bulimic si consum foarte multe filme ca sa ma satur, ca sa-mi astampar foamea, experienta mea cinematografica e anorexica. Spun asta referindu-ma la imensa lista de filme nevazute, care ar fi obligatorii pentru un cinefil, si la faptul ca nu studiile dramaturgice sau alte studii media m-au condus unde sunt acum. Dar m-am bucurat intotdeauna de film.
Bun sau mai putin bun, prea lung sau prea scurt, interesant sau plictisitor, filmul a fost o sansa pentru mine. Nu as putea sa explic in mod satisfacator. A fost o evadare. Desi nu fugeam de o realitate gri si nesatisfacatoare. Dimpotriva. Uneori viata mea a batut cu brio filmul.
Dar un film adevarat, si implicit o experienta cinematografica reala, e reprezentat de acele productii dupa vizionarea carora nu mai simt foamea de film. Simt ca trebuie sa traiesc o vreme in atmosfera creata de acel film, simt ca trebuie sa las ca acel film sa isi gaseasca locul potrivit in mintea si sufletul meu. Am sa mentionez doar doua mari experiente: Okuribito (2008) si Lilja 4-ever (2002).

 

"Restul e viata"

 

A: Ce alte experiente cinematografice se afla pe lista ta To Do?

I. A.: Asta da intrebare provocatoare. Deoarece nu-mi place sa vorbesc despre planuri, despre viitor, despre ce ma gandesc sa fac. Probabil voi merge sa vad Avatar in versiune 3D. Sper sa nu fiu dezamagit asa cum m-au dezamagit marile productii mult asteptate si trambitate de pe parcursul lui 2009. Mai degraba mi-au placut anul asta filmele cu si despre fotbal. Desi nu sunt microbist. Dar fata de apele care inghiteau Himalaya si vampirii care tin post din cauza unei tinere care are prieteni niste varcolaci chippendales, am preferat umanul renascut din documentarul superb Australia a lui Claudiu Mitcu sau povestea de succes si decadere a celor doi frati din Rudo y Cursi.
In schimb, mai multumit as fi daca voi reusi sa duc la capat proiectele personale cinematografice care se concentreaza mai mult pe uman si frumusetea lui, care se naste din lupta interioara dintre bine si rau.

A: Succesul tau de la Cannes demonstreaza ca scenaristii nu sint neaparat scriitori sau dramaturgi consacrati. Sau nu era oricum o regula?

I. A.: Permite-mi sa fiu sarcastic desi nu vreau sa para un gest gratuit. Dar asta cred: succesul meu de la Cannes nu demonstreaza nimic. Sau aproape nimic. Crede-ma, nici acum nu stiu ce inseamna cu adevarat sa fii scenarist. Nici nu ma consider inca. Dupa parerea mea, desi pot fi contrazis usor, deoarece nici nu vreau sa prezint argumente, in afara de curentul electric, scrisul mi se pare cea mai mare inventie si bun al umanitatii. Poate fi comparat cu orice, de la arma, la floare. E forma aproape pura si fizica a formelor imateriale pure. Eu nu pot decat sa ma bucur ca unele dintre aceste forme imateriale pure din sufletul meu s-au concretizat intr-o forma fizica care a vorbit multor oameni, transmitandu-le aceleasi forme pure, imateriale. Sper sa pot repeta experienta. Nu exista reguli pentru asta care sa ma sigure ca voi reusi. Restul e viata.

 

 

Articol scris de Simona Filip | Joi, 14/01/2010 - 00:10
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului simonafilip

Comentarii

Frumos. :)
Felicitari pentru interviu! Foarte bine realizat, iar raspunsurile lui Ioan Antoci demonstreaza multe despre acesta. La cat mai multe proiecte frumoase!